Urcuşuri fără cască de protecţie
Doi adolescenți au murit în timpul unei avalanșe în munții Retezat. Ei erau însoțiți de tații lor și erau foarte experimentați, pentru vîrsta lor, în escalade. Cu puțin timp înainte de deces, unul dintre ei primise din partea autorităților argentiniene o interdicție de a urca la peste cinci mii de metri altitudine. Cam acestea sînt singurele certitudini din cazul care a provocat dese dezbateri publice în ultima vreme. S-a vorbit mult, și de multe ori legitim, despre părinți, educație, prevenție, abuz, libertatea de a alege, presiuni ale societății, „modele“ și performanță, costuri și riscuri. S-a vorbit, mai ales, despre responsabilități și vinovății, respectiv despre oportunitatea unei anchete penale. Sigur, în astfel de momente, nu poți să nu te gîndești la familiile celor doi adolescenți și la ce simt: durere, sentimente de vinovăție, povara unor reproșuri nemiloase ale societății, presiunea anchetelor jurnalistice și a fotografilor de presă. Nu puțini sînt cei care au afirmat că deschiderea unei cercetări judiciare ar fi o cruzime suplimentară față de rudele supraviețuitoare, inutilă, oricum, pentru cei decedați.
Și totuși, citind toate declarațiile celor mai mult sau mai puțin avizați, cred că acest moment tragic trebuie însoțit de o analiză corectă, fără patimă și fără resentimente. O analiză care trebuie făcută de instituții prezumate a fi imparțiale: justiția și educația. Iată de ce cred asta.
● Primul și cel mai la îndemînă argument ar fi acela că decesul celor doi nu s-a produs din cauze naturale: circumstanțele în care au murit sînt cu totul excepționale – doi adolescenți aflați pe un traseu montan dificil, în condiții meteorologice dificile, fără echipament de protecție. Justiția trebuie să afle dacă și în ce fel această tragedie putea fi prevenită. Căci rolul ei nu este acela de a consola familii îndurerate, ci de a sublinia responsabilități și de a sancționa neasumarea lor.
● Această întîmplare poate și trebuie să aducă noi întrebări și noi reglementări în spațiul public: bun, există părinți neștiutori, alpiniști imaturi, turiști neex-perimentați, temerități iresponabile. Dar există și profesioniști ai muntelui, care știu bine dacă și cînd e cazul să te aventurezi în urcușuri periculoase, profesioniști care au îndatoriri cu mult mai mari decît aceea de a avertiza. În fond, atunci cînd nămeți mari pun stăpînire pe străzi și autostrăzi, există oameni ai legii care îți interzic deplasarea, tocmai pentru a preveni eventuale accidente. La fel, salvamarii au puterea și obligația de a-ți interzice scăldatul pe furtună, în valuri uriașe. De ce asociațiile de alpiniști nu ar avea aceeași responsabilitate?
● Una dintre cele mai evidente întrebări este cea care vine dinspre tărîmul educației: pînă unde ridicăm ștacheta performanței pentru copiii noștri? Bun, nu toți copiii practică activități atît de vădit periculoase. Dar sînt mulți cei care practică fie și obligațiile pedagogice curente, cu același zel excesiv și riscant cu care se practică „sporturile extreme“: zile lungi și pline, de dimineață pînă seara, au teme, ore de balet, de tenis, de franceză, de engleză, de pian, de înot, de „dezvoltare personală“ etc. Fără odihnă, fără relaxare, fără discernămînt, le fac pe toate fiindcă „le place să le facă“. De fapt, fiindcă ne dorim să le placă. Fiindcă noi, părinții, ne consolăm cu gîndul că „antrenamentul“ extenuant din copilărie le va face maturitatea mai ușor de dus.
● Moartea celor doi ar trebui să ne facă să reflectăm mai mult la spiritul comunitar: sîntem, fiecare dintre noi, vecini, prieteni, cunoștințe cu familii care fac excese în formarea propriilor copii. Noi înșine sîntem supuși greșelii. Oare nu ne-ar fi de folos un semn prin care să (ne) fie sesizată zona periculoasă? Un tras de mînecă, un sfat, o atenționare a autorităților în măsură să prevină, nu neapărat să sancționeze, un derapaj?
● Cred că un astfel de caz nu poate lăsa indiferentă o societate civilizată: ea trebuie să dea seamă despre felul în care își protejează copiii, despre felul în care își educă generațiile tinere, despre felul în care ajută părinții să își îndeplinească rolul. Școala, direcțiile pentru protecția copilului, justiția, presa, asociațiile sportive sau profesioniste, toate au nevoie să reflecteze la responsabilitățile sociale care vin la pachet cu graba lumii moderne de a avea cetățeni „performanți“, dar fără a le oferi o „cască de protecție“ împotriva stihiilor.
Maria Iordănescu este psiholog.
Foto: wikimedia commons