Ura și intoleranța

Despre asta este vorba, în esență, la referendumul pentru modificarea Constituției din 6 și 7 octombrie. Nu este vorba nici despre familia „tradițională“ și presupusele ei valori (creștine), nici despre drepturile comunității LGBT, în nici un caz nu este vorba despre viitorul „copiilor noștri“ și al României. Dar nu mi-am propus să scriu despre această temă, s-a scris destul, mult mai mult decît era cazul în condițiile în care are loc acest referendum. Tema în sine e importantă și ține în primul rînd de educație – ar fi fost prea frumos să fie dezbătută pas cu pas în comunitățile mici, în școli, chiar și în familii, tradiționale sau nu, fără patimă, pentru că decalajul față de alte societăți, să le zicem mai moderne decît a noastră, e mare și greu de recuperat. Să nu uităm că în urmă cu nici 30 de ani, în plin regim totalitar, se vorbea numai în șoaptă despre presupusele persoane cu o altă orientare sexuală decît „majoritarii“, făceau parte dintr-o „specie“ de pe o altă planetă. Cam așa erau și cei care aparțineau unei alte rase – dacă vedeai un negru pe stradă, de obicei student la Medicină, îl arătai cu degetul (însă țările africane, chiar dacă nu ne erau „vecine“, măcar ne erau „prietene“). În România, o astfel de temă e o bombă cu ceas și cred că nimeni nu se aștepta la altceva. Totuși, ura și intoleranța par în acest moment copleșitoare, depășesc granițele decenței și ale bunului-simț, ambele tabere își au extremele lor (care, desigur, sînt cele mai prezente sau cele mai „vizibile“) – pe de-o parte sînt extremele din tabăra „progresistă“ care, fluturînd steagul corectitudinii politice, își închipuie că își pot permite orice, iar aici ura, mai reținută, este amestecată și cu un dispreț afișat față de restul poporului „tradițional“, prost și needucat; pe de altă parte sînt extremele care iau în brațe valorile creștine, însă ura pe care o manifestă fățiș le anulează de fapt orice formă de credință (oare credința nu prespune toleranță și iubire față de aproapele tău?). Totuși, de ce se întîmplă așa? Pentru că niciodată societatea românească din istoria recentă n-a fost dispusă mai mult la a urî ca acum. Și niciodată, după 1990, nu a fost de fapt mai încărcată de ură.

Într-o duminică aparent liniștită, traversez strada pe la Eminescu, aud un scrîșnet de roți, apoi o bubuitură, mă întorc – două mașini s-au ciocnit în intersecția cu Toamnei, nu știu cum e gîndită intersecția asta, probabil prost, căci acolo mereu se întîmplă cîte un accident. Unul cu un Logan s-a grăbit, nu a acordat prioritate, Audi-ul celuilalt e praf în partea din spate. Nici o victimă, toată lumea pare OK, apoi din Audi sare un individ care îl ia la pumni pe ăsta din Logan și începe să-l sugrume pe capotă: „Morții mă-tii… tu habar n-ai cît m-a costat pă mine mașina asta! Te omor!“ Prietena celui din Logan începe să plîngă, încearcă să-i despartă, șoferul Loganului se scurge livid pe asfalt, vine Poliția, spiritele se mai potolesc, dar ura mocnește în aer. Despre ce vorbim aici? Despre teme esențiale ale umanității? Despre drepturi și constrîngeri? Nu, despre doi șoferi și, de fapt, despre două mașini.

Îmi atrage atenția o postare de pe Facebook, este o fotografie alb-negru a unui domn din lista mea de prieteni pe care nu-l cunosc personal, habar n-am cine este. Un domn cu părul alb, probabil la pensie, fost inginer, apreciez eu așa, la intuiție. Pînă acum mi s-a părut un bărbat politicos și discret, cu care n-am interacționat deloc. În fotografia de pe o stradă din București apar în prim-plan un tramvai, o mașină Aro, iar în planul doi, parcă văd vag o bicicletă și un camion. Domnul comentează fotografia: „Mașină Aro, tramvai, bicicletă Pegas, camion Roman… toate produse în România“. Sesizez unda nostalgică și intenția, din nou discretă, a „prietenului“ meu virtual de a sensibiliza publicul în privința „realizărilor“ Epocii de Aur și nu pot să mă abțin să intervin (cînd e vorba de afirmația, directă sau indirectă, „comunismul era bun“, chiar nu mă pot abține). Într-un schimb de comentarii încerc să-i explic că toate aceste mașini-unelte socialiste erau OK, în lipsă de altceva, însă, iată, dacă vorbim despre mașina de teren Aro, priviți cam ce se producea în SUA în anii ’70 – și postez o poză cu un Jeep Cherokee. Urmează replica: „Pe vremea aia măcar aveam industrie auto… și presupun că nu știți că Aro a cîștigat premiul 3 la raliul Paris-Dakar, în 1983“. Domnule, nu Aro este problema, ci felul în care o abordați, în 1983 noi trăiam într-o cușcă, sufereau oameni de foame și alții erau prin pușcării, produceam mașini unelte surogat ale celor din Vest ca să îndeplinim planul. Pe moment, domnul a fost descumpănit, iar apoi mi-a scris cu satisfacție, ca și cum mi-ar fi dat un premiu pentru cel mai obraznic copil din clasă: „Domnișoară, ați reușit să vă luați un block, mergeți și aberați în altă parte!“ Așadar, cine nu împărtășește opiniile și convingerile „noastre“ este demn de ură și merită să fie exclus, nu există nici o cale pentru un dialog – block! –, rămînem fermi pe poziții în bula noastră unde ne simțim bine, prin ceea ce credem sîntem stăpînii absoluți ai acestui Univers.

Am mai observat un alt fenomen oarecum recent – ura fața de Occident și înfierarea lui. În mod paradoxal, s-a ajuns la asta după mulți ani de idealizare a Occidentului, însă ceea ce nu poți avea, ceea ce nu poți obține devine, dintr-un obiect al admirației, un obiect al urii. Discursul e tipic și se încadrează în trend-ul de naționalism naiv – cel care vede părțile negative, prin comparație cu părțile pozitive din societățile occidentale, „defăimează“ țărișoara noastră. Că ce, nici acolo nu merg cîinii cu covrigi în coadă, jeg și mizerie umană ca-n Germania (sau Marea Britanie sau SUA etc.) n-am văzut pe nicăieri, în cel mai bun caz, „s-au stricat lucrurile și la ei“, așa că mucles, nu mai ai cu ce compara. În schimb, la noi, toți oamenii sînt buni, drepți și cinstiți, într-o conjunctură nefastă, desigur, îi împiedică niște forțe obscure să se manifeste și să devenim o măreață națiune. Și, în fond, ne-am cam săturat de discursul ăsta negativist, depresiv, ce vii tu, după ce ai fost șase zile în Germania, și compari, pur și simplu delirezi, avem și noi OMV-urile noastre curate și luminoase, exact ca-n Occident, ba mai mișto ca-n Occident, că acolo „s-a stricat“, așa că mucles!

Am descoperit că sînt mulți oameni care mă urăsc pe Facebook și aiurea. Nu știu de ce, nu-i cunosc, nu le-am făcut nici un rău. Cred că mă urăsc din principiu sau pentru faptul că îndrăznesc să am o opinie. În urmă cu vreo doi ani, cînd un fragment dintr-o poveste pentru copii, scos din context (dintr-un caiet didactic) a ajuns subiect de știre în revista Cancan, m-au urît pentru că omida din povestea mea le învăța, chipurile, pe fetițele lor neprihănite și deloc informate în ceea ce privește ce se întîmplă în lumea reală și în cea a vedetelor de la TV „să-și pună Botox și să-și facă operații estetice“. Părinții lor din familia „tradițională“ (prespun) mi-au trimis mesaje private în care m-au făcut curvă, panaramă, cretină și mi-au zis că „au ei grijă să nu mai scriu niciodată manuale“. Habar n-aveau despre ce poveste era vorba, de fapt. O prietenă, tot autoare pentru copii, este acum la fel de înjurată, în contexul referendumului urii, pentru că într-o poveste a ei îi învață pe copii „cum să-și schimbe sexul“. Cînd o societate alunecă vertiginos pe toboganul urii și al intoleranței (de cele mai multe ori în numele iubirii și al tolerenței), totul pare iremediabil pierdut.