Ură, nervi şi prăjituri
Cofetăria se numeşte Magic, Splendid sau Fantastic, ceva de genul ăsta. Din strada doborîtă de arşiţă se vede prin geamurile largi promisiunea unui loc răcoros în care prăjiturile, fondantele, torturile şi cuiburile de paie ale cataifelor sînt delicios de reci, minunat de crocante, răvăşitor de onctuoase. Cofetăria toată, cu geamurile ei de afară parcă un pic bombate, arată ca o imensă vitrină îmbietoare, în care şi cele două vînzătoare sînt figurine modelate din pastă dulce, roz.
Locul s-a dovedit a fi cuptorul infernal din casa de turtă dulce în care Hansel şi Gretel au comis o crimă înfiorătoare.
Afară erau 100 de grade, înăuntru să fi fost 120. Cele două vînzătoare care păreau de afară figurine de fondant s-au dovedit a fi două momîi letargice şi amare. Puteau la fel de bine să vîndă şuruburi, mandoline sau ciorapi, viaţa era tristă şi în jur cald. În scena fierbinte s-a nimerit să intre din stradă o doamnă trupeşă, din urechile căreia se căscau ochii goi şi mari ai unor cercei aurii.
„Vai“ – zice doamna – „n-aveţi aer condiţionat?“ „Avem“ – zic vînzătoarele aproape în cor – „da nu face faţă.“ „Dar acuma merge? Că nu se simte nimic“, insistă doamna. „N-auziţi că nu face faţă? D-aia nici nu-i dăm drumu“, i se răspunde iritat. „Nici nu se poate sta aici“, pufăie doamna cu cercei şi-i dă mai departe: „Pă căldurile astea, ce-o fi şi cu prăjiturileee... vai de mama lor“, mai zice încercelata şi iese din cofetărie aşa cum a intrat. Astelalte două, fondantele, rămîn un pic cu gura căscată, apoi o tîrnosesc în absenţă, de faţă cu alţi cumpărători: „Ai de capu’ ei de grasă! Să stea ea toată ziua în aeru’ condiţionat să vedem dacă mai vorbeşte.“ În ochii lor, creşte încet-încet ura. Se vede cum le umple făptura, de la tălpi pînă spre creştetul capului, se vede cum creşte lichidul vineţiu al urii, aşa cum vezi apa urcînd într-un recipient transparent. Dacă doamna cu cercei ar fi de faţă acum, bănuiesc că şi-ar lua un tort în cap, nişte şuturi în burtă sau poate că i s-ar întîmpla ceva şi mai violent. Momîile fleşcăite şi triste aveau un motiv de înviorare. Ura le scosese din mlaştina fierbinte a rutinei. Se trezesc repede din transa în care le băgase izbucnirea scurtă şi violentă şi se uită, căutînd înţelegere, la primul client aşezat la coadă: „Nu pot, doamnă, să stau toată ziua în curent, mi se umflă capu“, zice, cuminţită, una dintre vînzătoare. Dau din cap căutînd să par înţelegătoare. Nu vreau, pentru nimic în lume, să le trezesc iar iritarea. Cine ştie ce mi se poate întîmpla. Îmi şterg broboanele de sudoare de pe frunte şi mă pregătesc să cer, oriental de politicos, un cataif. Imaginea vînzătoarelor cu un cap imens, aşezat precar pe un hălăţel roz, nu îmi dă pace. „Dă, Doamne, să nu rîd“, îmi repet neostoit în cap.
Izbucnirile astea de ură te lasă perplex. Apar ca nişte scurte furtuni de vară şi te lovesc pe neaşteptate. Din neînsemnate incidente în trafic se nasc încăierări cu pumni şi picioare, mai pătimaşe ca orice. Stai ca omul în faţa televizorului şi te trezeşti copleşit de nervi ascultînd un moderator sau altul. Strîngi pumnii, scrîşneşti din dinţi. Drept e că uneori îţi trebuie nervi de oţel, ca să poţi rezista impasibil la fracturile de logică, prostia sau ticăloşia unora. Ura care se revarsă, la rîndul ei, din televizoare îi aduce pe alţii în pragul isteriei, gata să sară la gîtul celor care au alte păreri. Ura asta creează grupuri în societate şi funcţionează ca un liant de castă. Taximetrişti împotriva clienţilor, medici contra pacienţi, şoferi contra pietoni contra biciclişti.
***
„Ţuchini n-aveţi?“ întreabă un tînăr pe doamna care cîntăreşte legume la supermarket. „Cee?“, face aia. „Dovlecei, doamnă“, mă dau eu deşteaptă. „N-avem ţupini, dom’le, noi vindem numa d-astea româneşti“, zice doamna în urma tînărului care deja plecase. Din ochii ei ţîşneau săgeţi. Dacă ar fi fost adevărate, bietul tînăr s-ar fi prăbuşit secerat pe lîngă vitrina cu mezeluri. La fructe-legume se năştea, încă o dată, ura.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.