„Update al memoriilor“ – interviu cu psihologul Dragoş CÎRNECI

La sfîrşitul anului trecut, mai multe site-uri internaţionale de ştiinţă anunţau că psihologul român Dragoş Cîrneci a descoperit o posibilă terapie pentru bolile degenerative precum demenţa sau Alzheimer-ul. Site-urile citau articolul publicat de Dragoş Cîrneci, împreună cu chimistul Radu Silaghi-Dumitrescu, în reputata revistă de specialitate Neural Regeneration Research, unde se vorbea despre o anumită proteină, în mod normal implicată în consolidarea informaţiei în memorie, dar care este în egală măsură implicată şi în activarea unei căi prin care organismul îşi repară stricăciunile produse la nivelul ADN-ului de către stresul oxidativ. Dragoş Cîrneci propunea o anumită tehnică de învăţare numită Novel Object Recognition, care ar putea deveni punctul de plecare pentru dezvoltarea de terapii nonmedicamentoase de prevenire a bolilor îmbătrînirii creierului.

În ce constă descoperirea dumneavoastră în neuroştiinţă şi cum aţi ajuns la ea?

Trebuie spus că, deocamdată, este o ipoteză teoretică. Ea urmează a fi testată în laborator. Totul a plecat de la o observaţie de natură psihologică, şi anume că reamintirea a ceva la care nu ne-am gîndit de mult, sau revederea a ceva/cuiva pe care nu am avut ocazia să-l vedem de mult timp ne provoacă plăcere. Eu sînt psiholog, dar m-am specializat ulterior în ceea ce se numeşte neuroştiinţă. Neuroştiinţa încearcă să descifreze bazele biologice ale activităţii mentale şi ale comportamentului. Or, în neuroştiinţă se cunoaşte faptul că, din punct de vedere fiziologic, cînd creierul ne trimite semnale de plăcere şi ne îndeamnă să facem un lucru înseamnă că lui îi face bine, îi foloseşte la ceva. Doar că nu eram sigur la ce. M-am gîndit iniţial că reamintirea/revederea joacă rol de update al memoriilor, lucru de altfel confirmat de mai multe studii.

De ce spun „memorii“, şi nu „amintiri“? Ştiu că poate suna ciudat, dar, tehnic vorbind, noi nu avem memorie ca facultate mentală, ci mai multe tipuri de memorie, iar cele pe care noi, uzual, le numim „amintiri“ ţin strict de memoria autobiografică. În neuroştiinţe, ca şi în psihologia cognitivă, se foloseşte de regulă termenul generic de memorii, iar cel de amintiri doar cînd se referă la cele autobiografice.

Revenind la procesul de update al memoriilor, trebuie spus că de fiecare dată cînd ne reamintim ceva sau revedem ceva cunoscut, acea memorie intră într-o stare numită labilă şi se rescrie automat cu informaţie nouă (proces numit reconsolidare), dacă noua informaţie e congruentă cu vechea memorie. Aşa se formează falsele memorii la martorii unui accident sau ai unei crime, care sînt, după o vreme, chemaţi să depună mărturie. Dacă evenimentul a fost mediatizat, sînt şanse mari ca amintirea iniţială să se „viruseze“ cu ceea ce se discută în presă, pînă la a nu se mai putea face discriminarea între ce s-a văzut iniţial şi ce s-a auzit ulterior.

Folosesc termenul „memorie“ – aşa cum este el generalizat de uzul ştiinţific – pentru definirea mecanismului.

Apoi, m-am gîndit că poate e mai mult de atît. Şi am căutat date privind mecanismele biologice (mai exact căile moleculare) implicate în update-ul memoriilor, şi reconsolidarea lor într-o manieră nouă, updatată. Aşa am descoperit că la şobolani şi şoareci există o anumită cale moleculară – care are la bază o proteină numită P300 – implicată în reconsolidarea unei memorii, iar această cale este similară cu cea prin care organismul îşi repară ADN-ul afectat de procesele de stres oxidativ. Cel pe care îl vizează larga gamă de alimente care ni se recomandă a avea efect antioxidant. Stresul oxidativ apare tot timpul în celule, ca urmare a tot felul de factori externi. Iar celula are mecanisme proprii prin care repară stricăciunile, doar că aceste mecanisme de reparare nu se mai mobilizează cum trebuie, odată cu vîrsta, şi astfel se poate ajunge la boli degenerative, ateroscleroză sau cancer.

Ei bine, în ştiinţă, cele două domenii de cercetare – a mecanismelor învăţării şi a reparării ADN-ului – sînt complet separate. Nu ştie stînga ce face dreapta (şi, din păcate, nu este singurul exemplu de asemenea parcelare). Eu am reuşit o conectare a datelor din cele două domenii. Adică am sesizat că mecanismele moleculare care se declanşează în interiorul neuronilor, cînd învaţă, se pare că pornesc căile naturale de reparare a ADN-ului respectivilor neuroni. Deci aceştia vor avea o viaţă mai lungă şi vor fi mai capabili de a ne ajuta memoria. Iar studiile recente din domeniul reamintirii la oameni par să susţină ipoteza mea cu implicaţii atît în prevenţia bolilor neurodegenerative, cum este Alzheimer-ul, cît şi în psihoterapie. De ce în psihoterapie? Se ştie la ora actuală că una dintre cele mai frecvente boli tratate prin psihoterapie – depresia – are multe în comun cu bolile degenerative. În sensul că produce moartea neuronilor şi a sinapselor, afectînd învăţarea şi reamintirea. Demersul nostru poate conduce la elaborarea unor reţete comportamentale prin care anumite forme de învăţare/reamintire, desfăşurate conform unor paşi specifici, pot juca rol de prevenţie/tratare a unor boli ale creierului, reparînd neuronii din zonele afectate de acele boli.

Care e starea neuroştiinţei şi a cercetării în acest domeniu, în România?

Neuroştiinţele sînt un domeniu nou în România. Mulţi nici nu cunosc ce înseamnă termenul şi frecvent îl găsesc tradus în presă ca fiind „neurologie“. Or, este acelaşi lucru. La nivel academic, există în ţară cîteva centre, mai ales în Bucureşti, Cluj şi Iaşi. Dar sînt relativ la început, încă nu au rezultate notabile. Abordarea este una destul de prudentă, specialiştii preferînd să preia din studiile altora sau să meargă doar cu un mic pas înainte. Este un cerc vicios, întreţinut de modalităţile de finanţare – adică primeşti bani să faci ceva doar dacă dovedeşti că ai mai lucrat la aspectul cu pricina şi că există studii suficiente pe plan internaţional privind domeniul respectiv. În felul acesta, nu poţi face realizări spectaculoase. Cînd noi am apelat la sursele clasice de finanţare, pentru ipoteza noastră, ni s-a spus că tema nu prezintă interes. Lucru infirmat ulterior de reacţia presei internaţionale.

Ce alte descoperiri marcante au fost făcute recent de către români şi nu prea se vorbeşte despre ele?

Nu sînt prea multe, din păcate. Aş menţiona descoperirea colegului Radu Silaghi-Dumitrescu, împreună cu care am scris articolul în care prezentam ipoteza reparării ADN-ului. Radu a intrat în proiectul meu datorită expertizei sale în stres oxidativ. El a fost popularizat în toamna trecută în mass-media, cu ocazia progreselor realizate în crearea unei versiuni de sînge artificial. Sînt mai multe eforturi în lume în acest sens, dar Radu a avut ideea inovatoare de a folosi o proteină numită hemeritrină, extrasă din viermii de mare. Această proteină conferă proprietăţi deosebite sîngelui artificial. Produsul său este în proces de testare, printre altele urmărind inclusiv reacţia creierului la acest sînge.

Care e relaţia dintre presă şi oamenii de ştiinţă cu performanţe de gen?

Eu sînt dezamăgit de starea în care a ajuns presa. Ultimii ani au scufundat-o în tabloidizare şi simpla preluare a unor scurte ştiri de pe portalurile străine. Iar ştirile din domeniul ştiinţei au frecvent de suferit, fiind prezentate trunchiat şi greşit, fie din lipsă de documentare, fie din lipsă de cunoaştere a limbii engleze. Deja au reuşit să compromită ştiinţa, prezentînd descoperirile simplist şi, cum spuneam, greşit, iar apoi făcînd băşcălie de „cercetătorii britanici“. În general, văzuţi din afară, românii par nişte cîrcotaşi neserioşi care dau cu bîta în baltă şi apoi rîd de zgomotul făcut. Apoi mai e şi tentaţia senzaţionalului. Ştiţi cum sînt formulate ştirile gen „veste teribilă pentru...“ sau „descoperire şocantă“. Chiar şi eu am păţit-o. Am dat un articol unei reviste cunoscute şi, fără să mă întrebe, mi-au schimbat titlul articolului cu unul care – culmea – ataca conţinutul lui. Cică unui băiat „de la tehnic“ i s-a părut mai catchy aşa. Povestind cu alţii, am înţeles că schimbatul conţinutului fără acordul autorului este ceva frecvent la noi. Aşa cum spuneam, totul s-a tabloidizat iar oamenii din presă s-au transformat în babele satului, care, stînd pe laviţă în faţa casei, amestecă bîrfa cu lucrurile serioase.

Vorbiţi-ne despre cartea dvs. şi despre ceea ce tratează ea. În ce fel contrazice clişeele despre mintea umană şi toată filozofia minţii predată la Facultatea de psihologie?

La finalul anului trecut, am scos o carte de neuroştiinţe intitulată Origin of the Mind. From Viruses to Beliefs. Aşa cum arată şi titlul, cartea îşi propune să prezinte evoluţia creierului uman şi rolul pe care l-au avut viruşii în construcţia acestuia. Ea arată cum s-a descoperit că organizarea creierului în funcţii „inferioare“ vs „superioare“ sau „emoţionale“ vs „raţionale“ nu este una reală, şi cum deciziile apar în aceleaşi zone din creier care produc mişcările, iar emoţiile – în aceleaşi zone care se credea că răspund de văz, de atenţie sau de acţiuni.

În general, din datele experimentale strînse în ultimii 20 de ani, se poate trage concluzia că nu este nici o legătură între felul în care este construit şi funcţionează creierul şi modul în care îi este prezentată organizarea în cărţile de psihologie. De altfel, nu este ceva surprinzător, dat fiind că această organizare a fost preluată din filozofie, iar filozofii greci de acum 2000 de ani nu ştiau nimic despre creier şi nici nu îi interesa, ei localizînd sufletul în inimă. Probabil cel mai şocant aspect prezentat în cartea mea este acela că creierul a evoluat, şi-a construit mecanisme prin care învaţă, trăieşte emoţii şi îşi protejează informaţia datorită unor viruşi care l-au invadat cu milioane de ani în urmă şi care, pierzîndu-şi funcţiile de viruşi, s-au ascuns în genele strămoşilor noştri şi au devenit constructorii organismului şi promotorii evoluţiei.

Dragoş Cîrneci este dr. în psihologie şi specialist în neuroştiinţă. Mai multe pe dragos-cirneci.blogspot.ro.

a consemnat Iuliana ALEXA