Unici și unități statistice

Copil unic la părinți fiind, cu bunici și alți adjuvanți în jur, am crezut, mult timp, literalmente, că lumea se învîrte în jurul meu. Că modelul meu și al familiei mele e unicul posibil. Și că toți ceilalți, cu familiile lor cu tot, urmează fix același model.

Fiindcă, așa cum am mai scris, toți se purtau bine cu mine, nu am simțit niciodată nevoia să caut alte modele. Ba dimpotrivă, mai tîrziu, în viața aparent pe cont propriu, m-am străduit să le aplic pe aceleași, de acasă. Dacă ceva mergea prost, dacă vreo pală de rău se abătea asupra echilibrului meu altfel solid, în general eu mă simțeam vinovată pentru perturbarea acestuia (și nu sistemul în care mă integrasem). În cele puține, dar esențiale cîteva cazuri în care nu am făcut așa, a fost un dezastru absolut prelungit sine die.

De asta mi-au și ajuns România comunistă și, mai precis, zona Romană – Lahovary plus Tineretului – Adesgo din București. Cumva, habar n-aveam că lumea se întindea și dincolo de aceste granițe mai curînd afective. Habar n-aveam, dar nici că-mi păsa. Așa că nu m-am gîndit niciodată în mod serios să plec din țară: ai mei construiseră un asemenea zid afectiv și de imaginație în jurul meu, încît mă simțeam protejată în ciuda ororilor care se-ntîmplau dincolo de zid. Despre care aveam oarecare idee, copil fiind, dar nu credeam că mă pot atinge.  

Habar n-aveam că, de fapt, pe lîngă identitatea asta privilegiată de copil unic și hiper-iubit de familia lui, eu trăiam, laolaltă cu ceilalți aproximativ 22 de milioane de locuitori ai României comuniste din vremea aceea, un Truman Show (Peter Weir, 1998) la scară națională. În care eu  nu eram decît unul dintre mulții indivizi ținuți în acea căldare adîncă, avînd pereți prea alunecoși ca să ne putem cățăra pe ei spre suprafață. Despre care suprafață nici nu știam că există, mulțumiți fiind în zoaiele din căldare. Doar cineva care s-ar fi uitat de undeva de sus, dintr-un imaginar avion, ar fi văzut cum zburdăm veseli pe fundul găleții, fără să știm că sîntem prinși acolo și că sîntem cobai.

Așa, cu mitologia mea familială, am crescut crezînd că aici e locul în care se întîmplă totul. Că numai aici pot face și drege. Deși am plecat la burse prin anii ʼ90 și 2000, tot n-am înțeles nimic din ce-am văzut: eram prea legată afectiv de locurile astea și mi se păreau unicele posibile. Am dezvoltat, aș putea spune, chiar un soi de patriotism afectiv. Nu știam că nici în privința asta nu sînt unică – numeroși alți locuitori ai țărilor foste comuniste din sud-estul Europei trăiau, probabil, același lucru: erau legați de glie afectiv.

Pînă atunci, însă, pînă să se termine cu regimul ceaușist, am trecut prin tot soiul de alte întîmplări care, evident, mi s-au părut unice și irepetabile și în care m-am văzut pe mine însămi ca pe singura posibilă eroină. De pildă, cînd tatăl meu a murit, la 53 de ani, normal că mi s-a părut că numai mie mi s-a prăbușit cerul. Era tragedia mea și numai a mea, pe care trebuia s-o trăiesc cum puteam. În același timp, am constatat, vorbind și cu alții trăitori în perioada respectivă, că și unii dintre părinții lor se stinseseră din viață la vîrste azi încă vioaie. Că și moartea tatălui meu se încadra într-o nenorocită de statistică (ceea ce n-o face în nici un fel mai puțin tragică în general și pentru mine în special).

Doar că, dacă era să-i analizăm cauzele, una posibilă ar fi fost fumatul – acesta se încadra clar în tarele epocii. Se fuma șerpește pe atunci și nu se ținea seama de consecințele pe care nu ți le amintea mai nimeni. De asemenea, sistemul medical era într-o cu totul altă fază decît cel de acum – iar să pleci în străinătate să te operezi de inimă, să primești aprobare pentru asta, dura atît de mult încît nu mai prindeai operația în viață (ceea ce s-a întîmplat, de altfel, și cu tatăl meu). Precum și, probabil, cu destui alții din generația lui. Pentru un istoric al perioadei comuniste, venit după ʼ90 să studieze problema mortalității în anii ʼ80 și cauzele ei, tot o unitate statistică ar fi fost și cazul lui.

Așa s-a întîmplat și-n perioada cu COVID-ul, ba chiar a fost cu atît mai vizibilă această senzație: ce ți se-ntîmplă ție nu e deloc singular, ești unul dintre nenumărații oameni care trec prin aceeași dramă. Ba acum povestea asta s-a simțit mai dihai la nivel global, a fost cu atît mai evidentă senzația pe care altădată am avut-o la Disneyland, la cozile uriașe de acolo – și anume că mai toți oamenii de pe planeta asta sîntem cam o apă și-un pămînt, indiferent de culoarea pielii și de alte amănunte nesemnificative. Cu atît mai mult s-a văzut că avem cam aceleași reacții și aceleași nevoi (desigur, se pot clasifica în cîteva categorii). Că ieșim afectați cam în aceleași cîteva feluri din încercarea asta: unii în depresii, alții fără slujbe și fără bani, alții învrăjbiți și lehămetiți. Și că trebuie să găsim cu toții – unici, dar și unități statistice – căi benigne ca s-o luăm nu neapărat de unde am lăsat-o, ci de la început.