Unde sîntem

Se face aproape anul pandemiei noastre. În primăvară părea încă incredibil că sîntem pe cale să intrăm într-o perioada care va defini o generație întreagă, un tăvălug care ne-a luat de-a valma și care se va așeza la un moment dat comod în istorie laolaltă cu toată cultura și contracultura născută din el.

Odată cu apariția unui moment de ruptură, dincolo de reacția rapidă globală, inspirată sau nu, primii care încearcă public să înțeleagă ceva sînt teoreticienii de ocazie. Au fost mai întîi ăia din tabăra optimiștilor: o să vedeți că trecem peste asta mai întăriți, omenirea se poate mobiliza și există forme sublime de solidaritate. Și normal că a fost și solidaritate, și oameni care s-au unit și au încercat să facă ceva pentru ăi mai năpăstuiți, multă empatie comunitară și o grămadă de povești frumoase care au meritat să fie povestite. Din ramura asta a bunilor s-au desprins și inevitabilii exaltați, pentru că nu ești om dacă nu exagerezi puțin. Așa că s-au aplaudat medici la oră fixă, prin unele țări s-a și cîntat de cîteva ori imnul pe la șase după-amiaza din mașinile de poliție. Cînd scriu asta încă rîd necontrolat, credeți-mă, nimeni nu putea inventa așa ceva decît extraordinarul domn Vela. Sau un aghiotant rus de șef de gară. Să-ți imaginezi „Deșteaptă-te, române” cum răsună cîrîit din megafoanele mașinilor de poliție, cu agenți grași înțepeniți în poziție respectuos-regulamentară, în timp ce noi stăteam în pijamale prin casă, unii îmbulziți pe la geamuri, alții înjurînd surd, e de neprețuit. Că spitalele erau și sînt vraiște, așa știa toată lumea, pandemie sau nu.

În valul optimiștilor au venit ăi fără de stare. E greu să închizi brusc în case omenirea asta care e precum gîndăceii: unde e un petic de soare și un ochi de apă, acolo vom fi și noi. S-a evadat din case și spitale, s-a ieșit cu cîinele la plimbare de douăzeci de ori pe zi, s-a umplut net-ul de tot soiul de glumeți care au încercat să încalce norme. Am văzut un spaniol, sau așa ceva, plecat să ducă gunoiul îmbrăcat în costum de dinozaur. Lipăia cu labele alea mari de cauciuc pe asfalt și tîra după el o coadă zimțată, de a rîs și poliția cînd l-a prins.

Epoca asta a venit și cu umorul de pandemie, dar și cu vocabular nou. „Coronasceptici” și „covidioți” au fost numiți ăi de nu cred în boală chiar dacă i-a lovit pe ei și se chinuie să tragă aer în piept cînd spun că nu există. Cutare e „în izolare”. Nu știu cine „se carantinează”. A apărut „mascneea”. Adică acneea pe care o faci din cauza măștii. S-a mai inventat un cuvînt glorios: „contacții”. Contacții unui bolnav, adicătelea oamenii cu care a intrat în contact. Nu știu de ce, dar cînd zic contacți îmi imaginez o persoană semi-SF care are în ceafă un slot metalic în care să înfigi un încărcător. Izoleta. Imaginar de pandemie, da.

S-a produs apoi inevitabila ruptură între propovăduitorii normelor și cei care nu le respectă. S-a bătut mascat cu nemascat, om cu femeie, noi între noi, iar în Europa și în lume a ieșit lumea în stradă. S-au înjurat chinezii – fir-ați ai dracului cu piețele voastre umede, cu liliecii și cu pangolinii voștri, niște pui nu puteți și voi mînca. Vedete de toate soiurile ne-au îndemnat să stăm în case din casele lor cu piscină. Persoane care păreau rezonabile au devenit păstrătorii adevărurilor absolute. Doamne cumsecade de la Mizil și-au pus tricouri QAnon peste capot. S-au schimbat sisteme de învățare, de comunicare și, pentru mulți, modul în care muncim.

Habar n-am dacă omenirea s-a schimbat însă în esență. Profund, sufletește, aș crede că nu. Cel mult, ne-om fi aranjat un pic altfel prioritățile, om fi înțeles mai bine diferența dintre casă și acasă, în lipsa plecărilor adevărate, om fi învațat unii că se poate să descoperi lucruri și în drumul pînă la magazin, nu știu. Cei puternici au rămas puternici, ăi mai slabi așijderea. Cu toții o să încăpem însă în capitolul „Pandemia de coronavirus, 2020” despre care o să învețe mai încolo ăștia micii.

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor‑șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.