Unde sînt cabanele de altădată?
Au fost vremuri, într-o viață anterioară, probabil, cînd eram „munțomană” sau „munțară” sau... înțelegeți voi! Adică mă trezeam dimineața la cinci, îmi puneam în spate ranița verde și ponosită moștenită de la tătîne-miu care, chipurile, se numea rucsac și din care nu lipseau un sac de dormit și cîteva cutii ieftine de pateu pentru momentele disperate cînd se terminau banii și sufeream de foame „pe traseu”, iar pe la șase mă întîlneam în Gara de Nord cu un grup mare de același soi. Apoi luam trenul personal, ocupam vreo două vagoane, mergeam cu „nașul“ care lua banii și cu stînga, și cu dreapta sau era cîte unul mai șef care strîngea banii de la toți și îi dădea „nașului“ undeva la un capăt de tren. Ajungeam pe Valea Prahovei pentru că era muntele cel mai aproape de București, coboram la Sinaia, Bușteni sau Predeal, organizați în „monom” începeam urcușul spre cabană, unde cei cu corturi își întindeau corturile, ceilalți se înghesuiau la priciuri, în camere cu cîte 8-10 paturi. Aici ne scoteam cu toții bocancii obosiți de atîtea ture pe munte, dacă era iarnă ne puneam la uscat șosetele pe sobă, mirosea într-un mare fel, dar nu ne păsa. Ne transformam cabana într-o casă pentru cîteva zile. Ne găteam la reșou sau ne făceam ceai la arzătorul cu spirt, ne aruncam hainele peste tot, parazăpezile, bețele, cordelina, „carabele”, păzeam proviziile strategice de alcool, poșteam țigările fără filtru, dîrdîiam pînă la buda din exterior sau pînă la izvorul de unde luam apă, seara ne strîngeam în sala de mese, nu făceam noi mare consumație, că eram băieți săraci, unii mai „burghezi” își comandau cîte o ciorbă, cîte o bere, cîntam la chitare cîntece „munțărești” pînă spre dimineața, se formau și se destrămau cuplușoare. De fapt, la vîrsta aia, cred că nu-mi plăcea atît muntele, turele epuizante în care „măturica” grupului te gonea de la spate să urci și iar să urci ca să nu rămîi în urmă, să scoatem timpi buni, cît îmi plăceau viața tihnită de cabană și spiritul de „munțoman” care era prin definiție rebel, un soi de spirit hippie primitiv adaptat anilor ʼ90. Însă cunoșteam cabanele turistice din Bucegi pe de rost înainte să devin „munțomană”, încă din anii ʼ80, cînd mă cărau ai mei pe munte în fiecare vacanță. Pe atunci, muntele reprezenta o eliberare, o evadare dintr-un cotidian anost și plin de restricții, nu exista o plăcere mai mare pentru Anton, taică-miu, decît să ajungem într-o poiană pustie de pe cine știe ce coclauri și să strige cu ecou: „Jos partidul comunist!”, deși maică-mea îl trăgea și aici de mînecă să tacă, de parcă securiștii s-ar fi ascuns pe după brazi sau prin rîpe. Așa cum muntele îți dădea o senzație artificială, dar reconfortantă de libertate în vremuri de dictatură, tot așa cabana turistică era un refugiu. În primul rînd, aici se adunau altfel de oameni, mai destupați la cap, mai înțelegători, nu-i mai vedeai pe tovarășii în costume, rinocerizați, nu vedeai nicăieri, de altfel, însemnele partidului, steme și portrete, erai cumva în afara sistemului. Iar cabanierii, care trăiau în permanență o astfel de viață, erau oameni numai unul și unul, erai bine primit în cabanele lor la orice oră, chiar dacă nu mai existau locuri, te cazau în sala de mese. La cabanele turistice mereu găseai ceva de mîncare și, în mod paradoxal, găseai produse care dispăruseră de mult de prin Alimentarele comuniste, mîncai mici cu muștar, uneori cîte o friptură cu cartofi prăjiți, găseai bere, chiar și Pepsi sau ciocolată chinezească, o raritate.
Am nenumărate și dulci nostalgii, din timpuri diferite, legate de cabanele turistice, în special de cele din Munții Bucegi. La Sinaia, după o drumeție scurtă prin pădure pe care o puteai face și cu un copil de cinci ani, ajungeai la cabana Piscul Cîinelui de unde puteai vedea orașul ceva mai de sus și aveai o mică satisfacție că ai urcat măcar un pic pe munte. Cabana nu mai există, e de multă vreme proprietate privată, așadar excursia în sine a devenit inutilă. Dacă voiai să urci ceva mai serios, pînă pe platoul Bucegilor, în drumul tău întîlneai cel puțin patru cabane la care să te oprești și să-ți tragi sufletul: prima, la cota 1300, se numea Brădet și era într-adevăr așezată într-o poiană verde cu brazi, se mînca foarte bine acolo, apoi mai era hotelul de la 1400, pentru turiștii „de lux”, habar n-am ce s-o fi ales de el, n-am mai avut curiozitatea să intru. Ceva mai sus, la cota 1500, o căbănuță încîntătoare – Valea cu Brazi –, cu o terasă generoasă unde puteai sta la soare și toată Valea Prahovei ți se întindea la picioare, azi e în paragină. Dacă o luai pe drumul de iarnă ajungeai mai întîi la Vîrful cu Dor, o minunăție de cabană, a ars imediat după 1990, n-a mai refăcut-o nimeni (povestea asta cu cabanele care ardeau subit, peste noapte, fost un „mister” al acelor ani, nu l-a dezlegat nimeni). La „Miorița”, la cota 2000, iarna se bea ceai fierbinte cu rom, în mica sală de mese îmbîcsită de fum de țigară era o atmosferă veselă, aici veneau și schiorii, te simțeai un pic ca-n Alpii francezi. E închisă. La Piatra Arsă mergeau în general sportivi în cantonamente și era mereu plin, însă cabana era mare, avea și anexe, nu rămîneai pe dinafară. Ultima oară am tras acolo în martie 1997, cu un mic grup de „munțari” din ăștia de-ai mei, am primit o cameră mică și caldă cu paturi suprapuse, soba duduia, își făcea datoria, ne-am tăiat singuri lemne, afară era zăpadă de un metru și viscolea, nu se vedea la doi pași, ne-au bătut de două ori la ușă salvamontiștii ca să ne atenționeze să nu plecăm nicăieri, că e prăpăd, însă băieții din grup voiau să iasă „pe traseu”, se credeau eroi și am plecat, am făcut patru ore pînă la Babele care e la o aruncătură de băț, am bîjbîit pe platoul Bucegilor, pipăind fiecare stîlp de marcaj, atunci am urît cu adevărat muntele și mi-am jurat că nu mă voi mai întoarce iarna niciodată. Piatra Arsă e încă deschisă, însă am înțeles că e un loc destul de neprietenos și nefrecventabil. Babele mi s-a părut mereu o cabană ostilă, cu o sală de mese întunecoasă și rece ca o peșteră, unde nu găseai niciodată nimic, decît cel mult un ceai și o supă care era apă chioară. S-a închis. Cabana Caraiman, chiar pe buza prăpastiei, punctul terminus al Jepilor Mici, mică, rustică și funcțională, am petrecut o singură noapte aici prin anul 2000, la priciuri, am băut un gin incredibil de prost și am jucat „Mima“ toată noaptea cu niște băieți din Pitești, mima fiecare din patul lui și rîdeam de ne prăpădeam, niște fete tot strigau la noi că vor să doarmă, a doua zi mi-a fost atît de rău încît abia am reușit să urc pînă la Omu. Cabana, teoretic, există sau cel puțin există un cabanier, se fac cazări cînd și cînd, în week-end-uri. La Omu mereu a fost mereu o cabană prăpădită, se pare că ar mai fi deschisă, tot așa, uneori. Poiana Izvoarelor – cabană mare și faină. Închisă. Cabana Gura Diham – afacere, restaurant pentru „pantofari”. Cabana Diham – erau acolo pe timpuri două capre bețive, iar turiștii le încurajau viciul și le dădeau să bea bere direct din sticle, probabil că au murit de mult de ciroză. E deschisă și am citit că e încă primitoare.
Nu mai urc de multă vreme pe munte, din mai multe motive, bănuiesc că principalul ar fi comoditatea, însă frecventez niște grupuri de „munțari” de pe Internet, noua generație – îmi place să mă uit la peisaje, să-mi amintesc de diferite trasee. Citesc despre cabanele astea de care mă leagă atîtea amintiri, ce au fost și ce au ajuns și mă apucă amocul. Îmi dau seama că în zilele noastre urci pe munte și că nu mai există ultima casă din sălbăticie care să te aștepte, locul de popas unde să mănînci o ciorbă și să bei o bere, patul de la priciuri unde să pui capul jos, soba pe care să-ți întinzi la uscat șosetele, nu mai există mai nimic. Totul a ars, s-a degradat, s-a prăbușit, s-a închis, a dispărut. În Bucegi se pare că mai există o singură cabană care a rămas exact ca atunci și de care mi-e dor, le e dor și altora, deși e mai greu accesibilă, dar locul în sine merită tot efortul. Așa că sper să mai ajung măcar o dată în viață la cabana Mălăiești, pînă cînd n-o să dispară și ea, la rîndul ei.