Unde ne sînt banii?

17 ianuarie 2017   Societate

Vom discuta despre un subiect mai aparte al acțiunii economice, una dintre cele mai urîte fețe ale capitalismului. Vom încerca să explicăm unul dintre paradoxurile care ne guvernează viața. Știm că economiile naționale și economia globală se află într-o continuă expansiune, că PIB-ul crește și că performanța noastră tehnică și de organizare a muncii este unică în istoria cunoscută. Practic, nu mai recunoaștem ca limitat potențialul de creștere și acumulare economică. Cu toate acestea viața noastră, a oamenilor obișnuiți, este din ce în ce mai restricționată și mai dependentă de instituții. Sîntem taxați din abundență și sîntem urmăriți cu prea multă asiduitate de statul căruia îi aparținem. Simțim un fel de răceală în raport cu ceea ce tot noi am creat, în timp ce o parte a elitelor noastre politice și de afaceri este tot mai depărtată și mai lipsită de solidaritate cu noi. Prosperitatea pătrunde tot mai greu și cu mai mari eforturi. Trăim prin datorii și îndatorare. Datoria este la modă atît în viața indivizilor, cît și în viața națiunilor. Este o ruptură între „noi“ și „ei“ ce alimentează puternice sentimente împotriva sistemului, împotriva a ceea ce cu toții numim capitalism. Tocmai pentru că sînt cleptomane, elitele despre care vorbim inventează jocuri de-a v-ați ascunselea cu banii și valorile pe care le mînuiesc. Unul dintre ele este folosirea de offshore-uri. Este un joc cu banii națiunilor sau cu bani privați al cărui final este, așa cum spuneam, erodarea bazelor și valorilor lumii în care trăim. Care sînt dimensiunile acestui joc?

Sînt puține surse credibile și lucrări științifice care să ofere o imagine asupra acestui fenomen complex de ascundere a averilor. De obicei se fabulează cîte ceva, după care vine cineva și spune că totul este legal. Chiar dacă omului obișnuit i se pare că ceva este în neregulă cu acești bani și cu aceste operațiuni (altfel de ce totul ar fi atît de secret?), discuția se încheie fără prea mari lămuriri. De aceea semnalăm o lucrare ce face lumină în jurul acestui subiect. De curînd, în cursul anului 2016, a apărut, la Editura Litera, lucrarea Avuția ascunsă a națiunilor, autor Gabriel Zucman (profesor la London School of Economics și cercetător la Universitatea Berkeley din California). Încă de la începutul lucrării, autorul său arată că: „Ea (cartea respectivă – n.n.) reprezintă o anchetă inedită, a cărei concluzie este copleșitoare: paradisurile fiscale n au dus-o nicicînd așa de bine ca în zilele noastre! (…) Impunitatea celor care fraudează este aproape totală. (…) Dar nu este prea tîrziu pentru a inversa mersul lucrurilor. Evaziunea fiscală întreținută de cei bogați și de marile societăți poate fi oprită.“ (p. 10)

În paradisuri fiscale își trimit banii oamenii bogați ai planetei, dar și marile companii ce operează în economia globală. Sumele sînt sustrase deopotrivă din economiile bogate, dar și din cele sărace. Fuga de impozitare nu are culoare politică și nici justificare doctrinară. Ceea ce păgubește America păgubește deopotrivă România sau orice altă țară de pe planetă. În timp ce datoria publică a statelor lumii crește, averile aflate în paradisuri fiscale cresc și ele. Practic, există un culoar prin care banii națiunilor se scurg în zone lipsite de control statal și de impozitare. Națiunile pierd sume care alt-fel ar sta în circuitele economice și ar produce dezvoltare și noi locuri de muncă. Pentru că acesta este pariul cel mai important în bătălia cu găurile negre ale finanțelor internaționale. Banii trebuie să rămînă în circuitele economice și în economia vizibilă din motivul că pentru asta sînt creați. A scoate bani din economie este ca și cum ai trage frîna acelei economii. Care sînt sumele despre care vorbim? Autorul despre care discutăm vehiculează câteva cifre: la scară mondială, 8% din patrimoniul financiar al gospodăriilor se află în paradisuri fiscale; în UE, acest procent este chiar mai mare, situîndu-se la 12%; francezii bogați dețin 350 de miliarde de euro în paradisuri fiscale, din care jumătate se află în Elveția; fără această evaziune fiscală masivă datoria publică a Franței nu s-ar mai ridica la 94% din PIB, ci la 70% (p. 17); acest 8% la nivel planetar înseamnă 5800 de miliarde de euro, din care 1800 de miliarde de euro se află în Elveția (p. 48); frauda celor ultrabogați se ridică în fiecare an, la nivel planetar, la 130 miliarde de euro (p. 58); doar în cursul anului 2013, Europa a alimentat paradisurile fiscale cu 50 de miliarde de euro, din care 17 miliarde au plecat numai din Franța (p. 63). După cum se vede cifrele sînt foarte mari, chiar dacă, așa cum spune Zucman, ele sînt estimate la minimum.

Cum se produce, în mod tehnic, această fugă de impozitare? Dacă, în cazul persoanelor fizice, lucrurile sînt mai simple și mai ușor de dovedit, în sensul că simpla prezență a unui cont personal într-un paradis fiscal îl poate pune pe posesor în situația justificării sumelor și atunci se află dacă suma este obținută legal și dacă a fost plătit un impozit undeva pentru această sumă, în cazul firmelor mari mecanismele de înșelare sînt mai complexe, iar dimensiunea evazionistă a lor este mai greu de dovedit. Ce fac firmele? Autorul descrie în mod clar două mari tehnici de optimizare, adică de sustragere de la impozitare a profiturilor (pp. 116-117). Este vorba despre tehnica împrumuturilor între grupuri și manipularea prețurilor de transfer. „Prima constă în a îndatora masiv filialele situate în țările ce impozitează mult beneficiile, ca Franța sau SUA. Scopul este acela de a reduce profiturile acolo unde sînt taxate, pentru a le face să apară în Luxemburg sau Bermude, unde nu sînt deloc impozitate“ (p. 116). A doua tehnică de optimizare, manipularea prețurilor de transfer, „joacă un rol mult mai important. În mod concret, multinaționalele truchează prețurile cu care filialele lor își cumpără unele altora propriile produse. În sînul aceluiași grup, filialele din Bermude vînd la preț în aur (prețuri foarte mari, autorul folosește o metaforă – n.n.) servicii entităților localizate în Franța. Profiturile apar, astfel, din nou în paradisurile fiscale, iar pierderile în marile economii ale Europei continentale, în Japonia și în SUA.“ (p. 117)

Ce soluții există pentru combaterea evaziunii și oprirea acestui fluviu de bani care stau ascunși, fiind feriți de impozitare? Autorul nu are încredere în măsura sugerată de OECD și însușită de Comisia Europeană, care ar consta în urmărirea profitului marilor companii și taxarea sa acolo unde acesta a fost obținut. (vezi Adelina Mihai, http://www.zf.ro/special/experti-kpmg-multinationalele-vor-fi-obligate-sa-si-revolutioneze-modelul-de-business-profiturile-vor-fi-impozitate-acolo-unde-au-fost-generate-iar-romania-trebuie-sa-si-adapteze-legislatia) Subscriem acestei păreri. Așa ceva este imposibil pentru că: „…impozitul pe societăți se bazează pe o ficțiune: ideea că se pot stabili profiturile realizate de fiecare firmă în fiecare țară în parte. Or, această ficțiune nu mai poate fi întreținută astăzi, căci grupurile multinaționale, consiliate de marile societăți de audit și de consultanță, au toată libertatea de a și localiza beneficiile acolo unde doresc, adică acolo unde sînt mai puțin impozitate.“ (p. 116) Da, un stat poate urmări și taxa profiturile obținute pe teritoriul său, numai că, în urma aplicării tehnicilor despre care vorbeam, aceste profituri nu există sau sînt în sume foarte mici. Rezultatul este că sumele ajung tot acolo unde trebuie să ajungă, adică în state cu impozitare foarte scăzută. (Pentru o analiză tehnică, pe exemplul României, extrem de bine documentată, dar care dezvăluie dimensiunile hățișurilor în care se poate intra atunci cînd concurezi cu multinaționalele, vezi Gabriel Biriș, http://www.cursdeguvernare.ro/gabriel-biris-despre-impozitarea-multinationalelor-schimbarea-paradigmelor.) Pentru a evita aceste subterfugii, Zucman propune înființarea unui „registru mondial al titlurilor financiare care să indice, pe bază nominală, cine deține fiecare acțiune și fiecare obligațiune“ (p. 11). Eficiența acestui cadastru mondial se poate asigura prin obligația instituită de schimb automat de informații între state. Parte a soluției este și o reformă radicală a impozitării societăților comerciale. Autorul citat militează pentru ca sistemul de taxare a societăților să fie unul global asupra profiturilor globale. Veniturile astfel obținute ar urma să fie împărțite între state în funcție de contribuția fiecăruia la realizarea sa.

Este interesant ce propune Zucman. În esență, este vorba despre rezolvarea cu instrumente globale a unei probleme de ordin global. Numai că o voință politică planetară este dificil de obținut în viitorul apropiat. Este vorba despre instituții, dar și despre oameni. Bătălia cu multinaționalele nu este una ușoară și pentru că resursele lor de influențare la nivelul deciziei politice și economice sînt foarte mari. Pînă atunci țări ca România pot regîndi în favoarea lor sistemul de impozitare a averilor și profiturilor astfel încît să-și asigure creștere economică și colectare corectă a taxelor. Totul trebuie clădit pe constatarea simplă că impozitul pe profit a devenit neoperant în raport cu aceste firme mari și foarte mari și că ar trebui regîndit în esența sa sau chiar înlocuit. Aș propune un impozit unic pe cifra de afaceri. Dar asta este deja o altă dezbatere. 

Dorel Dumitru Chirițescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. Cea mai recentă carte a sa este Capitalismul – O dezbatere despre construcția socială occidentală, Editura Institutul European, 2016.

Foto: wikimedia commons

Mai multe