Unde mai există România „profundă“?

România nu are autostrăzi – eu, una, mi-am pierdut speranța că le va avea vreodată. A început să mi se pară oarecum firesc să faci cîte zece ore cu mașina de la București pînă în nordul Transilvaniei, să stai blocat în trafic cîte două ore pe Valea Prahovei, în week-end, doar pentru că toată lumea se fîțîie dintr-o parte în alta, iar drumul trece prin stațiuni unde mai există și treceri de pietoni. Dacă nepoții mei, pe care nu-i voi avea niciodată, mă vor întreba cum mi-am petrecut viața adultă, le voi răspunde: bară la bară, pe DN1, ascultînd la maximum Beatles, „Don’t take me down“, și Queen, „Don’t stop me now“. Da, România nu are autostrăzi, în schimb are o mulțime de drumuri naționale și județene găurite, cîrpite, reciclate, pe care circuli cu 60 la oră, care, în schimb, îți oferă peisaje de neuitat, dar care uneori te costă, în cel mai bun caz, cîte o pană, niște capace de roți sau alte piese auto pe care le lași în urmă ca pietricelele din povestea și Hänsel și Gretel (bănuiesc că acolo existau autostrăzi chiar și pe vremea aceea, însă copiii au preferat s-o ia cam șui, prin pădure). Toate aceste drumuri pe care le străbați vrînd-nevrînd îți oferă o imagine despre România „profundă“. De cîțiva ani încoace, am descoperit un astfel de drum între Tîrgu Mureș și Gherla, face legătura între două județe – Mureș și Cluj –, am ajuns să-i cunosc satele și denivelările și încă mi se pare unul dintre cele mai frumoase drumuri pe care le-am parcurs vreodată în România. E aproape pustiu, șerpuiește pe coame de dealuri, coboară și urcă în serpentine line, traversează linii de cale ferată pe unde nu trece nici un tren, apar iazuri, mai apoi lacuri, tot ce vezi în jur e vălurit, în nunațe de verde și de galben. Și e liniște. Dacă te-ai opri ai putea să asculți mierla pînă prin iunie sau pasărea aceea necunoscută pentru mine care scoate niște sunete ca un telefon care se descarcă. Fără să fie spectaculos, drumul ăsta e zen – ar zice unii. Din cînd în cînd, în mijlocul cîmpului, printre lanuri de floarea-soarelui, mai apare cîte o căsuță – mică, izolată, cu cîte un steag tricolor care flutură, din obscure motive patriotice sau poate doar ca să i dea o identitate. Te întrebi iremediabil: cum o fi să locuiești acolo forever, departe de toate? Oare chiar ai fi mai fericit? Sau ai muri de plictiseală? Pe drum nu întîlnești oameni, decît poate duminica, atunci cînd pe terenurile de fotbal de la marginea satelor se joacă „etapa“. Toate aceste mici localități sînt atît de discrete încît viața oamenilor pare să se petreacă dincolo de garduri, de curți, de ferestre, de case, dincolo de orice. Din cînd în cînd mai vezi cîte un moș, singur, în fața magazinului mixt, cu o bere în față, contemplînd. Nu există viermuiala din sud, cu zeci de bărbați în putere, la crîșmă, de la ora opt dimineața. Sau mai zărești cîte o băbuță gen Sfînta Vineri care se deplasează cu cîte un metru pe oră… te vei întoarce în toamnă și o s-o găsești tot acolo. Unde are ea treabă? Unde se tot duce? Te mai întrebi: oare partea asta a României e într-adevăr locuită? Sau pur și simplu ai ajuns într-un „stat paralel“ sau pe un tărîm care nu are nici o legătură cu lumea reală? O căprioară îți sare în fața mașinii și se duce în legea ei.

Citeam de curînd un articol de blog despre aventurile unui turist din Occident în România, construit după noua modă, catchy, a marketingului „invers“ – „Don’t be a tourist in Romania“. Tipul mersese prin Ardeal, pe urmele prințului Charles, prin satele săsești deja trendy, plătise și cîte 100 de euro pe noapte și i se păruse cheap, descoperind niște adevărate „comori ascunse“ ale României – locuri nealterate de civilizație, senzația de întoarcere în timp, vaci care vin seara de la pășune și-și recunosc casele. Veți spune, ca și mine, de altfel, că astfel de sate sînt cam peste tot în România, mai ales în Ardeal, iar oamenii de acolo habar n-au că dețin, de fapt, „comori ascunse“. Sînt sate anonime, doar niște puncte pe harta țării, în care nu se face turism, singura ofertă „comercială“ este magazinul mixt din centru. Aceeași senzație de întoarcere în timp, aceleași vaci și, totuși, acolo nu merge nimeni.

Mereu am avut o slăbiciune pentru hanuri, mai ales din literatură, începînd cu cei trei muschetari, trecînd chiar și prin „Hanul Ancuței“ al lui Sadoveanu, care își are farmecul său, și sfîrșind cu „Poneiul în două picioare“ din Stăpînul Inelelor. Îmi plac aventurile citite, dar mai ales îmi place cînd oamenii se adună undeva ca să se odihnească, mănîncă și beau, povestesc, ca-n viață, de fapt. Uneori momentele de răgaz sînt mai importante decît aventura în sine. În general, hanurile au fost înlocuite de pensiuni, cu una, două, trei margarete, dar nu-i deloc același lucru. Pensiunile nu-s pentru socializare neapărat, sînt doar un soi de case de vacanță care nu-ți aparțin. Totuși, în România „profundă“ (sau nu) mai există încă ideea de „popas“ care mă înduioșează. Am descoperit un astfel de popas la o răscruce de drumuri, între trei sate. Nu este un loc turistic, nu există camere confortabile de închiriat, cu wi-fi sau LCD-uri, nu apare pe booking, unde turistul englez l-ar putea găsi. E doar un loc fără nici un fel de ștaif unde oamenii din zonă își trag sufletul, pe parcursul micilor lor călătorii diurne de 10-20 de kilometri. Aici opresc căruțași, taximetriști, zilieri, bărbați care vor să bea cîte o bere cu amantele din alt sat, departe de neveste și de gura lumii, la țară oricum e foarte greu să te ascunzi. Un loc la vedere și totuși tainic, doar pentru cei care îl cunosc, o curte verde cu cîteva mese din bîrne de lemn. Proprietarii dețin o fermă, se laudă – și nu degeaba – cu „produsele lor organice“ și se luptă ca să se mențină pe piață. Acolo am redescoperit ceafa de porc, roșii cu gust de roșie și pîine de casă, caș care „ține și se maturează timp de șase săptămîni în frigider, își schimbă gustul de la o săptămînă la alta, la început e bun așa cum e, dup-aia poți să-l razi peste salată sau paste, se întărește și nu se strică“. Da, a fost demențial cașul ăla. Dar dincolo de caș sau de gustul cefei de porc, sînt oamenii. Oamenii care se adună la popas, umplu mesele din lemn cu sticle de bere la preț de butic, se îmbată, se ceartă, apoi se împacă, își sorb ciorba de burtă din acele castroane de pe timpuri, albe, cu dungi albastre, dacă e vreo sărbătoare mai apare și vreun scripcar local care nu așteaptă nimic de pe la mese decît zîmbete. Și senzația aia de voie bună care a început să dispară treptat, e înlocuită doar de ingurgitare, regurgitare, somn. Oamenii se transformă în aparate digestive funcționale, însă aici nu, ideea de „popas“ încă își are un rost și dă un ritm vieții.

M-am tot gîndit în ultima vreme dacă încă mai există acea Românie profundă, dincolo de tot ceea ce se întîmplă la nivel politic și chiar social. Ca de fiecare dată cînd mă întorc din Ardeal, am senzația că mă întorc dintr-o altă țară și nu e nici o formă de idealizare aici, doar poate un altfel de mentalitate. Mi-am dat seama că oamenii ăștia, de fapt, o duc bine. Nu atît de bine pe cît ar trebui într-un stat care nu face nimic pentru ei, dar își pot „construi“ o viață suportabilă. Pentru că de cele mai multe ori se bazează doar pe ei înșiși. Captivi în lumea lor de dealuri vălurită, departe de o capitală, de un centru pe care nu prea îl înțeleg, populat de „mitici“, oamenii ăștia reușesc să-și păstreze o onestitate și, implicit, o autenticitate.

Foto: wikimedia commons