Un zid. O ruină. O prăpastie

Pentru generația părinților mei, lucrurile trebuie să meargă greu ca să aibă convingerea normalității. Trebuie să te chinui ca să-ți iasă, trebuie să rabzi ca să ajungi, să te supui ca să devii, lucrurile nu pot fi grăbite niciodată, unele lucruri nu pot fi remediate niciodată, un moment de răgaz e un lux nepermis, fericirea e un concept care există pentru alții, a cere ajutorul este o dovadă de slăbiciune, de neputință, iar traiul în comun e obositor, singurătatea devine mai degrabă condiția firească pentru a asigura reușita oricărui proiect. Prin „singurătate“ nu mă refer la faptul de a trăi singur, însă, deși faci parte dintr-o comunitate, tot ceea ce realizezi se întîmplă ținînd cont numai de propriile tale posibilități, mijloace, păreri și convingeri. Ceea ce faci este în dreptul tău și atît, fără a implica pe nimeni și, pe cît se poate, fără să te știe lumea. Ca și cum ești unul singur, un singur individ, adică un individualist. „I am the master of my fate, I am the captain of my soul“ (Sînt stăpînul propriului meu destin, sînt căpitanul sufletului meu), așa cum încheie William Ernest Henley poezia (ca un imn) numită „Invictus“.

Într-un articol precedent relatam istoria unui proiect de familie care continuă și în prezent, respectiv casa de la țară la care lucrăm puțin cîte puțin de zece ani încoace. După ce am cumpărat casa în 2009, în chiar prima zi în care am intrat în curte ca proprietari, vecinii noștri, un cuplu de oameni aflați la vîrsta a doua care cumpăraseră cu un an înainte terenul mai mare de lîngă noi, ne-au abordat vioi ținînd cîteva foi în mînă. Bucuroși să ne cunoaștem vecinii și sperînd că vom fi plăcuți și acceptați, i-am întîmpinat deschiși, avînd în vedere o relație bună de vecinătate. Aveam să aflăm că, în acel sat, realitatea te izbește direct, fără ocolișuri și complezențe. Astfel, domnul vecin îmi întinde foile și explică arătînd cu pixul: „Bine ați venit. Voiam să discutăm puțin despre pod. Am aici niște tabele cu materialele cumpărate de noi, plăci de lemn de 3 metri, 300 de șuruburi mari, plăci de fier pe care le-am pus pe dedesubt, balustradă în stînga și-n dreapta din fier forjat, balastru la intrare și la ieșire, și toate materialele astea de aici. A fost muncă multă, ce mai. Dumneata ai venit la finalizarea lucrării.“ Vecinul trecea zîmbind cu pixul peste rîndurile din tabel așa cum trec unii preoți cu pixul peste numele din acatiste. După ce ne-a adus la cunoștință lucrurile, omul a pus concluzia, ca să nu zicem că nu pricepem și, întorcînd cîteva pagini, mi-a arătat sfîrșitul tabelului: „Așadar, ideea e că ăsta este totalul și trebuie să participați cu jumătate din cost!“.

Treaba e că noi cu vecinul împărțim un pod, care este drum de acces spre casa noastră și a lui, un drum de servitute comună peste un rîu, toate casele din zonă avînd poduri care deservesc cîte două proprietăți. Așa -stînd lucrurile, podul devenea deosebit de important, iar starea bună a acestuia a fost unul dintre principalele motive pentru care am cumpărat acea casă. Lucrările, însă, au fost realizate pentru a-i beneficia vecinului, cu aproximativ un an înainte ca noi să cumpărăm locul acela, iar în opinia vecinului meu, oricine ar fi achiziționat terenul de lîngă el devenea implicit titularul obligației de a-i restitui lui jumătate din sumă. Cum e viața asta! Înainte să știi, acumulezi datorii în locurile în care te trimite destinul. Evident că n-am fost de acord cu propunerea (noi am luat-o ca pe o propunere, ca să fim drăguți) și de zece ani nu (ne) vorbim. Împărțim zona, accesul și atît. Îl auzim pe vecin meșterind în curtea lui. Vedem tot ce-și construiește, constatăm cu coada ochiului progresul lui și el pe-al nostru. Dar ne ignorăm de atîta amar de vreme și nu concepem nici unul împăcarea, cu atît mai mult cu cît, acum niște ani, mama s-a certat într-o împrejurare cu nevasta vecinului. E gata! S-au spus niște lucruri acolo, nu mai e drum de-ntors. Vecinul parcă s-ar fi împăcat cu mine în cîteva dăți. Îmi aduc aminte cînd a început să danseze în bătătura lui pe muzica lui Chris Rea pe care o dădusem mai tare în curte, într-o sîmbătă cînd făceam un grătar. Parcă pentru prima dată accepta că exist, primea ceva de la mine. Și cred că așa este, cu timpul bărbații trec peste evenimente, parcă sînt mai deschiși să dea uitării niște lucruri, ciocnesc o bere și-o dau dracului de supărare. Dar femeile, nu! Rîca pare a fi de cele mai multe ori pe termen lung, chiar pe viață!

Acum, podul arată destul de rău. După atîția ani, scîndura groasă din lemn, bătută de atîta vreme, a început să se curbeze, ieșind din șuruburi, a plesnit pe la margini și huruie sub roțile mașinii. Totul merge bine de unul singur, se pot face multe, pînă cînd trebuie să faci un pod! Nu poți să unești malurile de unul singur, chiar dacă ai moștenit parte din mentalitatea generației părinților care găsesc o cale de a face lucrurile singuri.

L-am văzut pe vecinul meu singur în culme. Nevastă-sa nu era prin preajmă. Am dat fuga după două pahare și am adus sticla de vin rozé de țară, făcut din recolta de anul trecut, și-am pus-o lîngă gard. Am turnat în ambele pahare și l-am strigat pe om. I-am arătat sticla de vin și am șoptit că e de din strugurii noștri. Apoi am ridicat paharele de vin pe care le țineam în cîte-o mînă. Vecinul s-a uitat la mine, și-a șters nădușeala de pe frunte, s-a uitat ezitant după nevastă-sa, ridicîndu-se pe vîrful picioarelor, apoi, îndoindu-și genunchii și cu pași mari, s-a apropiat de gard, ștergîndu-și mîinile de pantaloni. Am ciocnit și am băut vinul pe nerăsuflate. Am mai turnat o tură și am vorbit despre cum a început anul, despre vreme și alte subiecte introductive. Am amintit de pod și am spus că vreau să am inițiativa reparării acestuia, dar că am nevoie de ajutor. Zîmbind, vecinul a spus: „Cumpără tu scîndurile, că mai am io vreo 100 de șuruburi și ajung. Cu nevastă-mea văd io cum o dau!“.

Ce bine sună împăcarea! Ce liniștitor este sentimentul! Parcă am pus sacul jos. Aș vrea să fiu un exemplu de iertare, de generozitate, de mărinimie. Aș vrea să citiți articolul arătînd că se poate repara un pod, că relații pot să înceapă dacă bem la mijlocul drumului un pahar de vin, că putem face punte între două cetăți, că putem avea toată lumea împreună. Aș vrea să dau ca exemplu reușita micii noastre comunități, pentru a predica despre lucrurile mărețe pe care le putem realiza în același mod la o scară mai largă, în comunități mai mari, între orașe și între țări, dacă am găsi un loc în sufletele noastre în care să încăpem împreună. Și aș avea dreptate să dau acest exemplu, însă realitatea este că nu am adus vinul lîngă gard, nu am turnat în pahare și nu l-am invitat pe vecinul meu să i arăt ce vreau să împart cu el, niciodată. Iar anii trec și prosperăm singuri în ritmul nostru, ignorîndu-ne împreună, în timp ce podul este un zid, devine o ruină, rămîne o prăpastie. 

Alex Gheorghe este jurist.

Foto: wikimedia commons