Un zid al absurdului
Imediat după alegerile din decembrie anul trecut, filozoful Mihai Şora a scris următoarele pe pagina sa de Facebook: „Poate și pentru că 24-100 de ani nu au fost dascăli buni, n-au știut să-i învețe la timp civismul, responsabilitatea, democrația. Nu au izbutit să-i lumineze, să le vorbească mai convingător despre servituțile votului neexprimat. Dar, ca și alții odinioară, 18-24 de ani vor învăța singuri, din mers. Vor vedea cu ochii lor: cînd vor merge în excursii la munte… – și, în locul pădurilor, vor găsi un teren viran; cînd vor da primul concurs pentru o slujbă… – și, în locul lor, va fi angajat prostovanul nepot al primarului; cînd vor dori să-și deschidă o mică afacere și se vor prăbuși sub teancul de hîrtii și acte inutile; cînd primul lor copil va intra în spital pentru o banală fractură și va ieși paralizat sau amputat în urma unui «experiment». Atunci cînd îi va lovi prima nenorocire, abia atunci 18-24 de ani vor înțelege de ce ar fi trebuit să iasă la vot în ziua de 11 decembrie 2016.“
E foarte adevărat. Dar, în acelaşi timp, incomplet. Deoarece, atunci cînd vor realiza că au fost traşi pe sfoară, în una sau mai multe din situaţiile de mai sus, puţini vor face corelaţia logică între cauză şi efect, puţini vor discerne între adevăraţii vinovaţi şi cei care sînt făcuţi ţapi işpăşitori de o propagandă vocală şi lipsită de scrupule. Or, aici este principala miză, nu în altă parte. Şi chiar dacă toţi vor localiza sursa „răului“ şi manifestările proteice ale acestuia, pînă atunci efectele dezastruoase ale neimplicării sociale se vor adînci, iar în locul celor care au realizat că au fost păcăliţi vor veni alţii care, la rîndu-le, nefiind învăţaţi din timp ce sînt „civismul, responsabilitatea, democrația“, vor contribui la perpetuarea stării de fapt din România: corupţie, apatie, lehamite.
Nu pot spune dacă cei ce nu ştiu să tragă învăţăminte din istorie riscă să o repete, în vreme ce aceia care şi-au însuşit lecţiile trecutului asistă neputincioşi la repetarea lui – aşa cum atenţiona o caricatură –, dar întotdeauna vor exista aceste două tabere, între care se va duce o luptă inexpiabilă, fără putinţa unei reconcilieri veritabile. Vor exista momente definitorii cînd opinia unei tabere va prevala asupra celeilalte, dar niciodată una nu va fi asimilată de alta, oricare ar fi aceasta. Cu atît mai puţin într-o societate românească în care flagelul ignoranţei se extinde asemenea unei molime, este cultivată cu metodă, dacă nu cumva, fără a cădea în capcana conspiraţiilor, e planificată și programată.
Într-o conversaţie particulară, o persoană de o vîrstă cu mine, garnisită cu studii superioare şi tot calabalîcul de confirmări pe care le-ai aştepta de la cineva cu capul pe umeri, m-a întrebat tranşant, în replică la apariţia preşedintelui României alături de demonstranţi în Piaţa Universităţii: ştii că Iohannis e sectant? Nu pricepeam ce vrea să spună cu asta. Mi-a răspuns calm, ca unui copil înapoiat, însă cu o nuanţă de inflexibilitate în glas ce excludea orice contrazicere: e luteran.
Plenitudinea deconcertantă a acestei paşnice stupidităţi a fost cea de pe urma căreia am realizat atunci că, în toate timpurile şi locurile care au fost, sînt şi vor fi, vor exista întotdeauna persoane pentru care orice tentativă de a le explica nemerniciile colosale la care se dedau unii în scopuri personale se va lovi ca un balon de săpun de un zid al absurdului, construit din prejudecăţi şi prostie crasă. Atunci am descoperit că, oricît de echidistant ai fi în susţinerea punctului de vedere, nu de puţine ori îţi baţi gura de pomană, fiindcă aceste persoane sînt pregătite pentru orice şi te vor năuci pe loc, chiar în secunda următoare, cu contraargumente ce vor spulbera literalmente orice invocare a logicii, dar care, în cazul lor, sînt demonstraţia absolută că nu ai dreptate.
E luteran: suna de parcă mi-ar fi turnat o oală cu zoaie în cap.
În vremea asta, cei care vorbesc echilibrat de domnia legii, de justiţie, de competenţă şi cinste, cei care nu mai prididesc cu criticile la adresa celor care înfăptuiesc derapaje grave de la statul de drept riscă să oculteze o realitate vitală, că respectivii nu se sinchisesc de aşa ceva cît timp nu depăşesc un prag critic. Nu le pasă că sînt făcuţi albie de porci. Moralizatorii nu-s în target-ul lor de recrutare. Au fost trecuţi la pierderi din start. Ţinta lor e România celor neputincioşi, România celor umiliţi şi sărăciţi chiar de ei, cărora le servesc găselniţe abracadabrante pentru frustrările de-o viaţă. Lor le explică – de fapt, nu le explică, le repetă – de o mie de ori că unul e sectant, altul e mîna lui Soros, că DNA întrupează tot ce poate fi mai odios pentru justiţie, iar asta e suficient ca să-i convingă că România se duce dracu’ şi că nu există alternativă decît să fii de partea celor care, efectiv, au dus-o dracu’. Ceea ce, printr-o cruntă ironie, se şi întîmplă.
Punct ochit, punct lovit.
Şi noi ce putem face?
Sociologii vorbesc de ghetoizarea mediilor de socializare, de rigidizarea parcelelor virtuale unde indivizii se strîng nu pentru a împărtăşi informaţie, cît și pentru a-şi valida reciproc punctele de vedere, „expulzînd“ pe cei ce îndrăznesc să-şi facă cunoscută o opinie diferită. Aceştia atrag atenţia asupra pericolului detaşării de complexitatea şi diversitatea lumii înconjurătoare şi avertizează că, alegînd un mediu sigur şi confortabil pentru promovarea unor idei, neacceptînd decît un feedback pozitiv, au impresia că punctul lor de vedere prevalează şi e împărtăşit de toată lumea, deşi lumea, în cazul lor, e zămislită din cei care au ales din start să se branşeze la aceleaşi idei. (Şi din restul – la fel de numeroşi, poate –, dar care, avînd o opinie diferită, preferă să o ţină pentru ei, pentru a nu fi ridiculizaţi şi/sau blocaţi.)
Pe un alt palier, specialiştii vorbesc de radicalizarea informaţiei şi de tot mai lenta penetrare de către raţiune a argumentelor uzuale. Imaginile şocante şi exprimările dure, care fac apel la emoţii simple, dar puternice, au luat locul gîndirii şi judecăţii bunului-simţ. Psihologul Howard Gardner atrage atenţia că mulţi adulţi, independent de pregătirea profesională, continuă să teoretizeze experienţa despre lume în aceiaşi termeni ca atunci cînd erau copii şi, dacă doreşti să te faci înţeles şi acceptat de ei, e necesar să te adresezi ca şi cum ai vorbi „minţii copilului de cinci ani“, să-i atragi de partea ta printr-un limbaj ferm, dar banal şi nenuanţat, care să nu lase loc de interpretare asupra a ce trebuie făcut şi nu, asupra a ce e bine şi rău ş.a.m.d.
Asemenea concluzii fac ca argumentarea de tip raţional să eşueze lamentabil în remodelarea minţilor celor care nu reuşesc să acceadă la un nivel superior de sofisticare, mai ales în sfera moralităţii şi civismului, care ne interesează aici. Aceste persoane – chiar cu studii universitare – nu doar că îşi pigmentează existenţa cu „adevăruri“ derizorii pentru o minte aşezată şi se hrănesc cu teorii incontestabil false, dar sînt incapabili să accepte un modus vivendi care să le explice natura lucrurilor în mod amănunţit şi logic.
Prin urmare, cele mai multe mesaje ambalate elitist nu vor reuşi să-i atingă – nu spun să-i convingă, ci să-i atingă – pe cei ce aparţin aşa-zisei Românii profunde, pe cei ce stau înţepeniţi în faţa televizorului şi al căror canal de filtrare a realităţii e subsumat axei Antena 3 – România TV. Succesul acestor posturi e atît de mare pentru că „poveştile“ prezentate sînt formulate într-un limbaj elementar, aproape infantil, încît să poată fi pricepute (mai ales) de mintea lipsită de instrucţie – mintea „neşcolită“, cum o numeşte Gardner.
Oricît ne-ar conveni sau nu, orizontul minţii preşcolarului, aşa cum se manifestă la adulţi, este un dat al zilelor noastre şi realitatea românească trebuie să ducă lupte formidabile pentru a impune un mod de gîndire mai aplicat şi mai diferenţiat. Cum lărgirea acestui orizont se dovedeşte o sarcină dificilă, nu se poate face mare lucru pe termen scurt.
Ce se poate face este schimbarea letargiei cu luarea unei atitudini ferme, aşa cum se întîmplă zilele acestea. Fără a căuta scuze că ăia sau ăilalţi nu luptă corect, sînt mincinoşi şi nemernici, manipulează şi trunchiază. A expirat timpul pentru asta.
Fiecare cu alegerile sale. E dreptul oricărui cetăţean să aibă o opinie (diferită de a noastră) şi să o exercite liber şi neîngrădit. Nu mă deranjează că părinţii (la modul abstract) văd altfel. Părinţii noştri vor fi mereu părinţii noştri. Copiii noştri vor fi mereu ai noştri. Toţi locuim în aceeaşi ţară şi ne confruntăm cu aceleaşi probleme. Ticăloşii sînt în altă parte, niciodată în rîndul familiei.
Personal, nu mă interesează ruptura între generaţii sau dacă ne-am sfărîmat în două sau zece Românii. Toţi, cu mic, cu mare, cu studii şi fără, şomer sau angajat, tînăr şi bătrîn, catolic, evreu sau ortodox, armean, ungur sau român, sîntem cetăţeni ai României şi avem dreptul să trăim într-o ţară unde să prevaleze statul de drept şi în care corupţia şi abuzurile să fie tratate fără milă.
Pentru asta, important este ca, atunci cînd credem în ceva, să facem tot ce ne stă în putinţă ca acea credinţă să ne definească. Pe fiecare în parte. Pe toţi împreună.
Mihnea Rudoiu este scriitor. Cea mai recentă carte este romanul Dear Darlin’ Namor, Editura Tracus Arte, 2014.
Foto: Andrei Ivan