Un televizor Sport, romanțe și o butelie rusească, în tîrg la Vitan – cum „recuperăm” anii ʼ90?
Vorbeam zilele trecute cu Mirel Bănică despre bazarurile și tîrgurile de vechituri de prin anii ’90, tot acel kitsch sublim apărut peste noapte într-o țară marcată de sărăcie care plonjase în „economia de piață“. E o lume aproape dispărută, îngropată, ca și cum nici n-ar fi fost. O lume incredibilă și absurdă în felul ei. Am scotocit după acest text pe care l-am scris în aceiași ani ’90 despre tîrgul de la Vitan. Dincolo de partea amuzantă a lui, cred că are o valoare de document, anii ’90 merită „recuperați“, cu bune și cu rele, așa cum fost ei.
Duminică dimineața, în jur de ora nouă. Același autobuz 135 și de data aceasta plin ochi, cu inevitabilele mici conflicte legate de cine și de ce stă pe scaun și comentariile de rigoare. Se pare, totuși, că nimeni nu vrea „să coboare la prima“, căci mașina se golește instantaneu la o singură stație, foarte aproape de capăt. Mulțimea, deja nervoasă și apatică, se scurge pe strada care duce spre talcioc. Eu și Radu, prietenul pe care îl însoțesc, ne lăsăm purtați de val și ne pomenim pe malul Dîmboviței, simțind o adiere răcoroasă, ca briza de la mare care ne dă o stare de bună dispoziție. Nu știm de unde și pînă unde se întinde tîrgul de la Vitan. Deja am reperat primii comercianți cu marfa întinsă de-a dreptul pe asfalt, pe ziare și folii din plastic, ceea ce probabil că vom face și noi, primele telefoane furate, purtate din mînă în mînă, în scopul vînzării, primele piese auto ruginite, înșirate pe capote de mașini și astea niște rable, cu afișe lipite pe parbriz: „An de fabricație 1982, stare de funcționare excelentă!“.
Radu mă informase cu cîteva zile înainte că vrea „să-și mărite“ televizorul Sport moștenit de la un unchi și alte cîteva vechituri care-i ocupă prea mult loc în casă, dar nu știa unde. În tîrg la Vitan, am propus eu, iar el a insistat să-l însoțesc. „Dacă scot mai mult de cinci sute de mii, fac cinste și dacă nu, tot fac cinste!“ Puteam să-l refuz? Prin urmare, iată-ne pe amîndoi cu două rucsacuri în spate care conțineau „marfa“: televizorul, fără antenă, două aparate foto, un Smena și unul chinezesc, două aparate de radio, un Gloria și altul care semăna cu o stație de emisie-recepție folosită probabil în al doilea război mondial, o pereche de role „de firmă“, colecția de discuri, o butelie de camping rusească, fără gaz, un set de carioci cu douăzeci și patru de culori.
Mai întîi trebuia să ochim un loc bun, la umbră căci se anunțase o zi caniculară, dar și cu „vad comercial“. Am descoperit o porțiune de bordură destul de dreaptă, fără bălți de ulei, aflată în vecinătatea unei camionete care putea sluji drept paravan între noi și soare, în cazul în care soarele ar sta mereu în același loc (dar această problemă ne-a scăpat din vedere!). Locul era însă ocupat de un nene cu o umbreluță fixată pe pălărie. Amabil, și-a mutat șuruburile și niște piese auto pentru Dacie ceva mai încolo, pe aceeași bordură. Radu a curățat locul de coji de semnințe, a întins cele două ziare pregătite de acasă și și-a înșirat marfa într-un mod cît mai atractiv.
Nenea cu umbreluță s-a repezit la discuri și, după ce s-a uitat cu atenție, și-a ales unul cu Vasile Lupu, „romanțe de neuitat“. „Zece mii? Uite că vă fac eu safteaua! Da’ nu trebuia să veniți cu ele aici, trebuia să mergeți la talcioc la Obor. Aicea oamenii vin mai mult pentru mașini și piese. D-asta m-am cărat și io cu ruginiturile astea!“ După aceea, omul s-a arătat foarte încîntat de achiziționarea discului, „Știți, io sînt un mare romantic!“, dar a realizat că are o mare problemă, „N-am unde să-l ascult, că mi s-a stricat pickup-ul! Acu’ trebe să vînd toată marfa, ca să-mi iau unu’ nou!“.
Între timp, prin fața „tarabei“ noastre se perindau cei dintîi clienți. Televizorul a avut mare succes: l-am vîndut după primul sfert de oră. Un cuplu tînăr, amîndoi în bermude, maiouri și șlapi, care ne-au destăinuit că marele lor vis este să aibă în camera lor închiriată de pe Șoseaua Chitilei un televizor. Ne-au înduioșat așa de tare, că am lăsat televizorul de la patru sute de mii la trei sute cincizeci. Trebuia însă „probat“, iar nenea cu umbreluță ne-a trimis la unica priză de pe o rază de un kilometru, la o terasă cu bere la halbă și mici. Aici, băiatul de la grătar ne-a informat scurt: „Vă costă douăzeci de mii să băgați la priză și haideți mai repede, să nu vină patronu’!“.
Cînd ne-am întors la bordura noastră, soarele trecuse binișor de camionetă, iar singurul petic de umbră mai rămăsese doar în dreptul unei roți. Între „taraba“ noastră și a amatorului de romanțe se înghesuise o tanti care vindea niște tricouri chinezești, niște punguțe de cadouri cu slipici și o impresionantă pereche de coarne de cerb care au atras mulți clienți cu ghiuluri și burți revărsate peste șorturi. Tanti nu prea îndrăznea să rostească suma, un milion, în schimb îi păcălea cu tricourile cu imprimeuri cauciucate, trei la cincizeci. Am înțeles că „podoabele carpatine“, cum le zicea ea coarnelor, făceau parte din strategia de piață. Și noi vindeam rolele tot cu un milion, dar în afară de cîțiva puștani care căscau gura la ele și-și înghionteau părinții și de un ins care ne oferea două sute de mii, căci „io n-am ce face cu ele, le iau pentru roți, că-s din silicon!“, nu atrăgeau pe nimeni. În schimb, am vîndut aparatul de radio Gloria unui tip cu mustață, foarte guraliv, care ne-a povestit cum niște indivizi de la el din cartier au un post de radio pirat, la care dau non-stop „manele și lăutărească, cele mai noi piese“. Un moșuleț care căra după el, tot în scopul comercializării, patru bibelouri și cinci mileuri, „făcute de soția, cu mînuța ei“, s-a arătat interesat de celălalt radio, cel preistoric. A vrut să vadă dacă merge și, ca un făcut, vechitura n-a prins nici un post, a început doar să piuie prelung de ne-a asurzit pe toți. „Uite, tataie, că prinde posturi de extratereștri!“, a rîs nenea cu umbreluță. Pînă la urmă, moșul l-a tot sucit și a reușit să intre pe calea undelor în direct cu un meci de fotbal din divizia B. Toată bordura noastră, dar și cea de vizavi, a devenit brusc atentă, iar bătrînelul nu-și mai încăpea în piele de bucurie, „Nu-i așa că se vede că eram electronist amator în tinerețe?“. S-a rugat de noi să-i dăm radioul contra o balerină și un mileu. Și el ne-a înduioșat destul de tare, așa că am acceptat tîrgul.
Atunci a venit proprietarul camionetei, care a plecat cu mașina și am rămas total cu ochii în soare, lac de transpirație și invidiindu-i pe cei cu umbreluțe pe pălărie, coifuri din ziare etc. Cineva a mai întrebat dacă aparatul Smena e în stare de funcționare și iar nenea de alături l-a luat la rost: „Ați văzut Smena care să nu meargă?“. Clientul i-a răspuns că avea și el pe timpuri un Smena cu care făcea poze la mare, dar l-a scăpat în apă și după aceea n-a mai mers. A mai zis că ar vrea să-l ia dacă mai stăm cel puțin o jumătate de oră ca să cumpere mai întîi niște planetare, căci pentru asta venise. Între timp, am vîndut aparatul chinezesc, unui puști de vreo paișpe ani care a fost așa de bucuros, că ne-a tras și pe noi (cu tot cu coane de cerb) în poză (aparatul avea un film înăuntru) ca să ne aibă ca amintire. De butelie s-au interesat mulți, dar n-a cumpărat-o nimeni, fiindcă era rusească, nu poloneză, și am dedus că polonezele sînt cele mai bune.
Pînă la urmă, muiați de tot de căldură, n-am mai rezistat și ne-am decis să strîngem. Radu și-a numărat banii, scosese în jur de șase sute de mii. Am aterizat la prima terasă, care nu era alta decît cea cu priză, am comandat bere și mici. Băiatul de la grătar ne-a întrebat dacă nu mai vrem să probăm vreo „sculă“: „Dacă consumați aicea, priza e din partea casei!“. A rîs, am rîs și noi, apoi am început să facem fotografii cu Smena, iar Radu s-a decis să nu mai vîndă aparatul, redescoperindu-i multiplele-i calități. Pe scurt și ca să închei, am petrecut una dintre cele mai tonice duminici din acest an; probabil că, dacă stai cîteva ore printre vechituri, începi să te simți ca nou!