Un plagiat uriaş, mai greu de desluşit decît atomii

Într-o emisiune de televiziune, doamna Ecaterina Andronescu, ministru al Educaţiei, a avut de răspuns la două întrebări importante: 1) De ce nu îi retrage titlul de doctor, obţinut fraudulos, lui Victor Ponta şi 2) Cum comentează acuzaţiile de plagiat care i-au fost aduse de un important ziar german. Răspunsurile celei care coordonează educaţia în România au fost simple şi pe lîngă obiectul discuţiei: 1) Legile ţării spun că prim-ministrul nu a plagiat şi 2) Acuzaţiile care o privesc sînt un atac politic, ca şi în cazul lui Victor Ponta. La insistenţele unui coleg de platou de a spune răspicat dacă 150 de pagini copiate cuvînt cu cuvînt după o altă lucrare sînt un plagiat sau nu, doamna ministru a ridicat din nou deasupra capului foile xeroxate cu Legea Învăţămîntului.

Se pot face, rapid, două comentarii: 1) Dacă o lege dă posibilitatea ca un plagiat evident să fie acoperit, atunci legea nu e bună şi ar trebui schimbată. Doamna Andronescu are posibilitatea să propună Parlamentului acest lucru, dat fiind că este ministru. 2) La o acuzaţie de plagiat se răspunde cu argumente solide extrase din lucrările aflate în discuţie, nu cu victimizări electorale.

Este evident, însă, că orice tip de comentarii de acest fel e inutil: doamna ministru are sarcină de partid să-l apere pe premier. Cu orice preţ. Chiar şi cu acela de a discredita toate diplomele obţinute în învăţămîntul românesc. Mai mult, doamna ministru a învăţat destul de repede cum să fentezi întrebările incomode referitoare la corupţie, plagiat şi orice alt fel de furt: sînt atacuri mîrşave ale opoziţiei, nimic mai mult.

Pentru un ministru mîndru că ştie să numere atomii, numărarea unor pagini copiate ar trebui să fie un fleac. Dar dincolo de răspunsurile relativizante ale doamnei Andronescu, rămîne însă problema: avem un plagiat, cum procedăm?. Dacă el rămîne doar la nivel de gîlceavă politică, atunci eventuala demisie a unui prim-ministru plagiator n-ar fi decît o victorie a opoziţiei politice, şi nu o victorie a unui sistem de învăţămînt curat, onest. Tema plagiatului pare acum a fi doar una a politicenilor aflaţi în lupta pentru putere, şi nu una a întregii populaţii educate a României. Au apărut, în ultima vreme, cîteva scrisori deschise ale unor voci importante din elita românească, scrisori adresate ministrului Învăţămîntului. Nu e puţin lucru, dar nici suficient: mă gîndesc că ideea unui prim-ministru plagiator şi a unui ministru jalnic apărător din oficiu al plagiatorului ar trebui să dea frisoane tuturor universităţilor din ţară, tuturor profesorilor, părinţilor, studenţilor. Probabil că doar presiunile făcute de cîteva milioane de oameni, şi nu de cîteva mii, i-ar putea forţa pe cei care sînt la putere să mai slăbească din susţinerea acordată şefului Guvernului. Indignarea a zeci de mii de doctoranzi adevăraţi, dascăli, studenţi ar putea forţa şi ea gestul unei demisii de bun augur pentru onorabilitatea şcolii româneşti, şi nu al uneia profitabile doar pentru o campanie electorală.

După prestaţiile deplorabile avute de cînd e în funcţia de ministru, doamna Andronescu ar trebui să-şi dea demisia. N-o va face. Dar mai scandaloasă decît prestaţia ei este resemnarea cu care profesorii acceptă miniştri tot mai incompetenţi, mai neplauzibili, mai ineficienţi, numiţi de o putere care nu mai pare preocupată de teme „neelectorale“, cum ar fi responsabilitatea publică şi onoarea.

Maria Iordănescu este psiholog.