Un paradox al democrației
Am în vedere „democraţia“ aceasta, pe care o trăim de trei decenii. Mulţi dintre noi am trăit şi alte democraţii, aşa cum a fost aceea numită socialistă sau populară. Un alt fel de democraţie se numea „burgheză“, în antagonie cu cea socialistă. Toate democraţiile, de oricare tip ar fi ele, îşi zic a fi „putere a poporului“. Ce fel de democraţie trăim noi acum, în ţara noastră, nu ne spune nimeni. Eu aş numi-o „democraţie algoritmică“ sau „frustrantă“ sau neoromânească, alergică la meritocraţie, dar cu mult apetit spre cumetrie. Cititorul să nu se aştepte, în rîndurile ce urmează, la cine ştie ce expunere academică cu substanţă filozofică sau sociologică. Eu sînt un om de aproape nouăzeci de ani, fost profesor universitar de Fizică. Sper să mă fac înţeles analizînd un singur eveniment „democratic“: alegerea preşedintelui României.
Conform art. 81, alineatul 2 din Constituţie, este declarat ales candidatul care a întrunit, în primul tur de scrutin, majoritatea de voturi ale alegătorilor înscrişi în listele electorale. Deci, dacă votează un milion de cetăţeni, devine preşedinte candidatul cu 500.001 voturi, iar candidatul, cu 499.999 pierde. Un vot „ia totul“! Şi asta în condiţiile în care nu se iau în considerare erorile „voluntare“ şi „involuntare“ din procesul de numărare a voturilor.
Tot în acest articol, dar în alineatul 3 citim: „În cazul în care nici unul dintre candidaţi nu a întrunit această majoritate, se organizează al doilea tur de scrutin, între primii doi candidaţi stabiliţi în ordinea numărului de voturi obţinute în primul tur. Este declarat ales candidatul care a obţinut cel mai mare număr de voturi“. Deci, dacă avem un milion de votanţi, cîştigător este candidatul care are un număr de voturi mai mare cu unul, faţă de cel de al doilea candidat. Cel ce cîştigă este preşedintele României timp de cinci ani, datorită unui singur vot în plus faţă de celălalt candidat. Astfel, 500.001 cetăţeni ai ţării se bucură, iar restul, pînă la un milion, trăiesc un profund şi continuu sentiment de fustrare. Fenomenul este cu atît mai profund cu cît preşedintele ales nu respectă cerinţele Constituţiei, adică să dovedească imparţialitate partinică, să medieze între forţele politice, să fie preşedinte al tuturor românilor.
Am o idee despre cum am putea ieşi din acest impas, fără să fiu de acord cu sentinţa dată de Churchil: democraţia noastră are multe defecte, dar alta mai bună, nu avem. Ba avem!
Votul din al doilea tur de scrutin să nu aleagă „unul din doi“, ci să determine doar durata mandatului fiecăruia dintre cei doi candidaţi, în funcţie de procentaj. Din experienţa de pînă acum se poate observa că diferenţa dintre numărul de voturi pentru cei doi candidaţi este de doar cîteva procente. A fost ales preşedinte chiar şi candidatul care a avut doar cîteva mii de voturi în plus faţă de celălalt, poate chiar în limitele erorii.
Aşadar, de exemplu, candidatul care a întrunit 60% din totalul de voturi va fi preşedinte o durată de 60% din cei cinci ani ai mandatului, adică trei ani, urmînd ca al doilea candidat, cu 40% din voturi, să fie preşedinte doi ani. S-ar impune totuşi o limită: nu se admite o durată parţială de mandat mai mică de un an. Istoria postdecembristă ne arată că este aproape imposibil ca unul din cei doi candidaţi să obţină 80% din voturi. Procedura sau, de ce nu, solemnitatea de schimbare a preşedintelui ar urma să fie stabilită prin lege.
Consecinţele sînt multiple şi, după cum cred eu, ele sînt pozitive. Enumăr doar cîteva, fără a le explicita, întrucît mi se par evidente: stimularea participării la scrutin, eliminarea totală a frustrării minorităţii, concurenţă pozitivă în prestaţia celor doi preşedinţi, în perspectiva următorului scrutin prezidenţial, calmarea atmosferei politice din ţară, ceea ce înseamnă sănătate pentru popor.
Dacă această propunere, în urma unei dezbateri publice, îşi va găsi loc într-o Constituţie revizuită, conform legii, România va fi un exemplu de inovare democratică.
Constantin CODREANU
Cluj-Napoca, 9 iulie 2019
Foto: Adevarul.ro