Un om cinstit...
Acum vreo două săptămîni, la Cluj, am stat de vorbă cu un vînzător de ziare. Tema principală (integrată într-un studiu mai amplu) era bacşişul pe care acesta îl primeşte (dacă îl primeşte…): în cazul lui era vorba de unul foarte mic. Care se încadra, mai curînd, în categoria de rest: oscila de la 10 bani la 50 bani. Şi despre care personajul nostru spunea că lumea i-l lasă în principal ca să nu se încurce cu mărunţiş.
Vînzătorul era vechi în profesie şi pensionar. Avea 62 de ani şi „activa“ în centru. Într-un chioşc Adevărul de tip vechi, despre care spunea că nu e prea confortabil. Vindea, evident, şi Dilema veche.
Discursul personajului era cu atît mai interesant cu cît era tipic pentru mulţi interlocutori de-ai mei, de-a lungul vremii, în timp ce făceam aşa-zisele „sondaje“ sau microtrotuare prin parcuri: o tendinţă de divagaţie de la subiectul principal (în cazul nostru, bacşişul) spre altele ale lui, personale sau general-umane, de viaţă şi de moarte…
La care s-a adăugat, avînd în vedere tema abordată, o anumită reticenţă abandonată treptat, timid… „Cinstea noastră ardelenească nu ne permite să luăm nici un ciubuc. Că noi am muncit, vorba aceea: eu-s pensionar, am 62 de ani. La noi cinstea şi omenia e mai mult. (sic!)“!
După care, discursul generalizant e ilustrat prin cazuri particulare: „Aţi văzut, i-am zis doamnei, staţi să vă dau 50 de bani, şi ea a zis mulţumesc…“
Ceea ce înseamnă că doamna i-a lăsat cei 50 de bani, oarecum cu forţa. Dar situaţia respectivă nu e una tipică, ţine să precizeze vînzătorul. La ziare, bacşişul ţine de hazard şi de firea omului: „Sînt oameni care lasă 50 de bani şi oameni care nu lasă. Am păţit că mi-o dat 5 lei sau 10 pe un ziar şi am fugit după client să-i dau restul.“
De asemenea, neacceptarea infimului bacşiş, cinstea dusă la extrem, ţine şi de apartenenţa geografică, de anumite stereotipuri regionale: „Noi nu sîntem bucureşteni.“
Acceptarea, pe de altă parte, poate depinde de preţul ziarului: „Dacă pune preţul cu 99 în coadă, ce să facem? De unde să-i dau un bănuţ?“ Dar şi de tipul relaţiei stabilite între vînzător şi diverşii săi clienţi. Se pare că gradul de apropiere e, paradoxal, direct proporţional cu acceptarea/mărimea bacşişului: „Am o doctoriţă care vine la mine şi îmi dă 6 lei: e prietenă şi-i opresc ziarul. Eu îi spun: Nu-mi trebuie nimic! Dar ea îmi lasă. Ăsta nu-i bacşiş, e benevol. Noi am crescut împreună, la Spitalul de copii.“
Pe lîngă Spitalul de copii, vrea să spună interlocutorul nostru. De altfel, el are o geografie foarte personală a oraşului: toată circumscrisă centrului... Motivul pentru care acceptă ceva de la prieteni e, pe lîngă încrederea în ei, şi faptul că le face un serviciu în plus: le opreşte ziarul.
„Acuma, de exemplu, trebuie să-i dau la un doctor, care e clientul meu, dar e paralizat. Şi i-am dat ziare fără bani, să ştiţi. Da’ de ce i-am dat? Că acum e paralizat, nu poate să umble.“
Aici nu e vorba de bacşiş, ci, dimpotrivă, de creditare: vînzătorul acceptă banii după un timp şi dă întîi ziarul. Astfel, e acoperit şi dacă ia cei cîţiva bănuţi, care-i vin fără să-i ceară: e reciprocitate, serviciu contra serviciu.
Astfel, poziţia lui nu e inferioară clienţilor; are şi el partea lui de „putere“: hotărăşte cui să-i păstreze ziarul şi cui să-l dea pe credit. Joacă un rol în viaţa respectivilor clienţi. Pentru că, oricum, cu mulţi dintre ei se cunoaşte. Din copilărie: a copilărit „în centru“. Dacă nu intră în sfera lui „afectivă“, acceptă puţin ciubuc cu explicaţii în favoarea lui: „Eram acolo, şi o venit din Bucureşti, şi eu îi dau restul. Şi-mi spune că în Bucureşti din start atîta costă (n.a.: ziarul, cu rotunjire cu tot). Pentru frig, că eu stau în frig să-ţi vînd ziarul. Erau nişte domni, aşa.“
Îl acceptă pentru că e recunoscut ca fiind altfel decît în Bucureşti: el nu ia cu de la sine putere, ci aşteaptă să i se dea, în situaţiile potrivite...
Una peste alta, l-am apreciat pe vînzătorul nostru, cu criteriile lui cu tot. Şi l-am considerat un om cinstit. De o cinste rezonabilă, într-o lume cu puţine limite.