Un nou început al relaţiei cu Rusia?

1 februarie 2017 Societate

Tema relației Occidentului cu Rusia a fost îngropată de relatările media despre hacking, scandaluri sexuale și perspective de șantaj. Dosarul întocmit de fostul agent britanic Christopher Steele despre activitățile, cu cîțiva ani în urmă, ale lui Donald Trump la Moscova se va dovedi a fi la fel de credibil – sau nu – ca ipoteza că Saddam Hussein deținea arme de distrugere în masă. Nu putem ști. E clar însă că astfel de relatări au abătut atenția de la sarcina de a construi o punte peste hăul diplomatic care divizează în prezent Rusia și Occidentul.

E greu pentru un occidental, chiar și pentru unul de origine rusă, ca mine, să se entuziasmeze în fața Rusiei lui Vladimir Putin. Detest felul în care guvernul acestuia a folosit legea „agenților străini“ pentru a hărțui și a închide în cele din urmă ONG-uri. Detest abuzurile acestuia în materie de drepturi ale omului, asasinatele, trucurile murdare și intentarea de procese pentru a intimida adversarii politici. Ceea ce pare de necontestat este faptul că Rusia antiliberală și autoritară de astăzi este un produs atît al deteriorării relațiilor cu Occidentul, cît și al istoriei Rusiei sau al spectrului dezintegrării cu care Rusia s-a confruntat în anii 1990.

Această deteriorare provine dintr-o percepție a Rusiei clădită pe o doză vastă de paranoia și pe o interpretare eronată a istoriei post-comuniste, în care Vestul – și SUA mai ales – are intenții dușmănoase la adresa ei. Potrivit acestei percepții, nu e adevărat că Rusia a renunțat de bunăvoie la imperiul ei, pentru a se alătura Vestului democratic, care apoi a respins-o. Uniunea Sovietică a decăzut prea mult pentru a și mai putea menține granițele cîștigate după al Doilea Război Mondial sau măcar pe cele de dinaintea războiului. Locuitorii Europei de Est și cei absorbiți de URSS s au bucurat să fie eliberați de sub controlul Kremlinului.

În orice caz, după cum arată Dmitri Trenin, directorul Centrului Carnegie din Moscova, Robert Gates, care a condus CIA la începutul anilor 1990, a admis mai tîrziu că Occidentul și mai ales SUA „au subestimat masiv amploarea umilirii Rusiei cu ocazia pierderii Războiului Rece“. Spectacolul „oficialilor guvernamentali americani, universitarilor, oamenilor de afaceri și politicienilor“ care le spuneau rușilor cu aroganță „cum să și conducă afacerile“ a dus inevitabil „la o amărăciune și la resentimente adînci și de lungă durată“.

În acest context, expansiunea NATO din anii 1999-2004, cu includerea țărilor baltice, a fost, din punctul meu de vedere, o greșeală gravă. Îmi amintesc cum un liberal rus din prima linie mi-a spus, în anii 1990, că un guvern democratic la Moscova ar fi fost o garanție mult mai sigură împotriva aventurismului rusesc decît trupe NATO în Vilnius.

Disponibilitatea Rusiei înseși de a deveni membru NATO în 2001-2002 a fost, în mod predictibil, respinsă. Scopul principal al NATO în perioada post-comunistă era, în fond, să protejeze Europa de Est de revanșismul rusesc. Declarația din 2008, cu ocazia summit-ului NATO de la București, a secretarului general de pe atunci al Alianței, Jaap de Hoop Scheffer, potrivit căreia Ucraina va deveni și ea „într-o bună zi“ membru, a fost însă o veritabilă palmă pentru Rusia. Chiar dacă liderii NATO au respins pe loc propunerea lui Scheffer, mulți ruși au început să creadă că orice loc din care s-a retras puterea rusească e acaparat de puterea în expansiune a Vestului, fără a lăsa loc unui teren neutru sau unei zone-tampon. Putin a numit posibilitatea ca Ucraina să devină membru NATO „o amenințare directă“ la adresa Rusiei.

Chiar dacă atît Rusia, cît și Occidentul pretind că respectă o ordine internațională bazată pe reguli, ambele au ignorat Carta Națiunilor Unite atunci cînd le-a convenit, acuzîndu-se reciproc de ipocrizie. Nu au ignorat oare toți politicienii occidentali avertismentele politicienilor ruși responsabili, potrivit cărora bombardarea Belgradului de către NATO în 1999 și separarea ulterioară a provinciei Kosovo de Serbia – ambele, violări ale legii internaționale și ale Cartei ONU – pot crea un precedent periculos?

Chiar dacă președintele ucrainean Viktor Ianukovici era în mod evident corupt și și-a încălcat angajamentul de a semna un tratat de asociere cu UE, Rusia a văzut în revolta populară care a dus la înlăturarea lui Ianukovici din 2014 doar „mîna“ Vestului. Vestul a condamnat, la rîndul său, în unanimitate anexarea ulterioară a Crimeei de către Rusia și sprijinul militar clandestin al revoltei separatiste pro-ruse din regiune estică ucraineană Donbas.

Dintr-o perspectivă Realpolitik, intervenția lui Putin în Ucraina a fost o greșeală catastrofală: pe lîngă faptul că a atras sancțiuni economice împotriva Rusiei, politica rusească a împins Ucraina în mod decisiv în tabăra vestică. Pierzînd conexiunile cu SUA și UE, Rusia s-a orientat către o alianță euro-asiatică cu China, pentru a-și reconsolida poziția geopolitică în declin. Dar acesta nu este parteneriatul favorit pentru nici una dintre cele două țări.

Trenin crede că Vestul ar trebui să se teamă de slăbiciunea Rusiei mai mult decît de intențiile ei imperiale. Principalul neajuns al Rusiei post-sovietice a fost incapacitatea ei de a-și moderniza economia. Guvernările Putin-Medvedev, care durează de șaptesprezece ani, nu au reușit să depășească „blestemul petrolului“. Dependența continuă a statului de venituri din resurse a consolidat corupția, a susținut autocrația și a încurajat aventurismul în materie de politică externă, ca pe un înlocuitor al unei prosperități materiale larg răspîndite.

Administrația Trump e hotărîtă să depună noi eforturi pentru a lansa punți către Rusia. Trump propune un „tîrg“ pentru ridicarea sancțiunilor Occidentului împotriva Rusiei în schimbul unui acord de reducere a arsenalului nuclear. Ceea ce ar fi un bun început pentru sporirea încrederii reciproce.

Sînt cel puțin trei piloni pe care se poate construi. Mai întîi, loviturile de politică externă ale lui Putin, chiar dacă oportuniste, au dovedit prudență. Putin folosește vorbe mari, dar își cunoaște limitele. După ce și-a făcut jocul în Georgia și în Ucraina, s-a retras. Este un jucător, dar nu pune totul în joc. În al doilea rînd, teza rusească a „multipolarității“ oferă multe în materie de relații internaționale. În contextul unei puteri americane în declin și al celei chineze în creștere, o restructurare a relațiilor internaționale e inevitabilă. Regulile jocului, stabilite în era supremației SUA, vor trebui revizuite pentru a ține cont de interese și puncte de vedere diferite. Rusia ar putea juca un rol constructiv în economia acestei schimbări, dacă nu își supraestimează puterea.

În sfîrșit, Rusia a arătat – cu ocazia acordului nuclear cu Iranul și a eliminării armelor chimice din Siria – că poate lucra cu SUA în vederea unor interese comune. Și, din punctul meu de vedere, „realismul“ lui Putin de a furniza ajutor militar președintelui sirian Bashar al-Assad este preferabil eforturilor vane ale Occidentului de a ajunge la un „acord politic“. Dacă Putin va reuși, milioane de refugiați se vor putea întoarce la casele lor.

Conflictul de valori dintre cele două tabere va continua. Dar, atîta vreme cît Vestul tratează Rusia și preocupările ei cu respect, nu există nici un motiv ca relația de lucru să nu progreseze.

Robert Skidelsky este membru al Camerei Lorzilor a Marii Britanii şi profesor emerit de economie politică la Universitatea Warwick.

traducere din limba engleză de Matei PLEŞU