Un nou final de an

De ceva timp, toate finalurile de an sînt pentru mine la fel – supraviețuiesc, cu chiu, cu vai, Crăciunului, cu toată abundența lui deloc necesară, cu tot cu sarmalele lui și cu salata boeuf, după care îmi pregătesc un nou început de an cît mai proaspăt și cît mai aproape de casă. Nu am înțeles niciodată de ce trebuie să călătorești, să cheltuiești bani, să te îmbraci în haine festive... din moment ce ai un an nou‑nouț în fața ta în care poți să faci toate astea, după bunul tău plac. 

În fiecare an, în luna decembrie, eu și mama avem propriul nostru ritual – mama mă sună ca să stabilim la telefon ce să gătească de Crăciun. Întotdeauna conversația începe cam așa: „Anul ăsta n‑aș face așa multe. Poate o salată ­boeuf... niște ouă umplute să fac?“ Și continuă: „Niște icre, o salată de vinete, o cremă de brînză, hai că aia se face repede. Să fac și piftie? Aș face și un chef aperitiv... ah, și niște chifteluțe! Sarmale, știu că pe tine nu te interesează sarmalele... dar trebuie să fac sarmale. Să fac totuși și plăcinta aia cu brînză care ți‑a plăcut anul trecut? Friptură la cuptor, o să iau ceafă... niște cîrnăciori în foietaj, ce idee bună! Și de dulce?“. Mă blochez, de ani întregi nu prea mă mai ating de dulciuri „Nu mă mai complic, fac un tort de mere. Și o prăjitură simplă sau două?“ O și văd pe mama, sclavă în bucătărie vreo patru zile, după care prăbușindu‑se pe un scaun, „nu mai pot, am muncit prea mult!“. Îmi vine să‑i spun: „Oprește‑te! Nu mai intra și tu în vria asta a «sărbătorilor la români», în spectacolul burților pline pînă la refuz și al regurgitării acide, în capcana îmbuibării care, în combinație cu alcoolul, te aruncă după aia într‑o stare de somnolență apatică de șarpe boa care digeră, iar afară e frig și întuneric încă de la ora cinci după‑amiaza, nici nu‑ți vine să ieși ca să te mai miști, ca să‑ți mai revii, zaci pe o canapea și te uiți la televizor la reclame la colebil și triferment, la filmele de pe Viva în care toți împodobesc, colindă și nu se întîmplă nimic. Oprește‑te! Hai să sărim anul ăsta peste Crăciun sau hai să‑l mutăm în aprilie sau în mai, chiar înainte de Paști, cînd a dat deja colțul ierbii, e soare și plăcut, poate facem și un grătar în curte... Nu mai bine îl mutăm în august, atunci cînd nu mai sărbătorește nimeni Crăciunul, vom fi originali, vom fi singurii care au brad și mănîncă sarmale? Ce zici? Mie de ani întregi Crăciunul nu‑mi mai spune nimic, nu mai are nici un gust, totul mi se pare atît de kitsch, e un Crăciun kitsch și «comercial» etern, demonetizat, dezbrăcat de toată simbolistica lui, pe care îl trăim în buclă an de an, mîncăm aceleași lucruri, vorbim aceleași lucruri... Mamă, nu mă înțelege greșit, tot ce gătești tu de Crăciun e minunat, e perfect, dar lipsește bucuria, nu bucuria din familia noastră care există în alte zile ale anului, anonime, uneori izbucnește pe neașteptate din nimic, bucuria în sine, cea a sărbătorii. Nu mai există decît o obligație a sărbătorii. Uneori mi‑e dor de Crăciunul din copilărie, cu toată sărăcia de atunci. Și nu, chiar nu sînt o nostalgică în sensul pe care îl crezi, l‑aș împușca pe Ceaușescu a doua oară dacă aș putea... Totuși, atunci parcă exista o solidaritate a Crăcinului, niște oameni triști care se zbăteau o lună întreagă să facă rost, să pună ceva pe masă, să miroasă o coajă de portocală, se știe că în cele mai mizerabile clipe ale vieții există un strop de fericire mai degrabă decît în vremuri decente, fără lipsuri. Mă întrebi dacă să cumperi și leber, tobă, caltaboși? Păi, eu mănînc lebăr și caltaboși încă de la începutul lui decembrie cînd au apărut în Piața Obor, mi‑a fost poftă, mi‑am cumpărat, deja m‑am săturat de ele. Tu știi foarte bine că eu nu fac nici un brad, nu am copii ca să se bucure de el, nu‑i văd rostul. Și că dacă n‑ai fi tu, dacă n‑aș fi încă copilul cuiva, aș avea cu siguranță frigiderul gol de Crăciun, mi‑aș comanda o pizza. Oprește‑te! Nu mai găti nimic! Parcă nici n‑aș mai veni anul ăsta... te‑ai supăra? Știi ce‑mi doresc de ani buni și încă n‑am reușit? Să mă urc într‑un avion pe 24 decembrie și să zbor undeva departe, unde «sărbătorile de iarnă» nu există, pe un vîrf de munte sau mai degrabă pe un atol din Pacific unde să zac la soare și unde nimeni să nu fi auzit vreodată de piftie și șorici. Să nu văd nici un brad, să nu aud nici un «Cînd boierii nu‑s acasă...». Să nu existe nici un Revelion, o altă sărbătoare insuportabilă. Timpul să treacă lent ca mersul unei țestoase, să nu mai existe decît marea. Și să mă întorc pe 7 ianuarie, cu forțe proaspete, atunci cînd toată lumea se trezește din beție și toate crizele de colecist au fost deja rezolvate. Să nu mai aud formularea preferată a sezonului de la știri, «Românii au petrecut», să nu mai văd mesele întinse. Să mă simt liberă. Oprește‑te! Nu mai găti nimic! Eu nu sînt aici, sînt pe atol, e liniște, ascult doar respirația planetei care încă ne suportă pe toți...

 Cu toții avem nevoie de pauze, inclusiv orașele noastre, chinuite de noi, cei care le locuim. Mulți ani, mi‑am petrecut Revelionul pînă în zori cînd începeau să zumzăie tramvaiele spre casele noastre, mai apropiate sau mai îndepărtate. Pînă cînd se spărgea gașca, cerul devenea albăstrui, iar în lumina aceea de crepuscul aveai senzația pentru cîteva secunde că vei trăi la nesfîrșit. Ultimele rîsete, ultimele urări se estompau în ceața aceea a dimineții. Ultimele sticle se goleau în pripă sau le luai cu tine în tramvai, în taxi, într‑un itinerar împleticit spre pat, spre somn, spre noul an. A doua zi, 1 ianuarie, era o zi de refacere totală. Te trezeai chiaun după ora 1, te deplasai încet, ca o țestoasă, spre baie, spre bucătărie ca să‑ți faci o cafea, să mănînci, să‑ți descoperi prin frigider ceva de dres. Orice zgomot, orice lumină a zilei de 1 ianuarie deveneau dureroase. Îți aminteai confuz Revelionul, ai dansat, ți‑ai făcut prieteni noi, dar prieteniile s‑au destrămat chiar înainte ca ele să înceapă, ai promis, dar ai uitat ce ai promis, ai pus la cale noul an, ai fost nostalgic după alți ani. Mereu am crezut că Revelionul este legat de a petrece, de a sărbători, de a uita de tine și a te amesteca cu ceilalți. Pînă cînd am descoperit ziua de 1 ianuarie în București și de atunci am început să‑mi ratez premeditat Revelioanele, să le dorm, doar pentru a mă bucura de ea și de senzația unică de a‑mi începe un nou an mult mai tonic, în lumină, și de a‑mi redefini relația cu orașul meu. 

 Revelioanele comuniste, din copilărie. Banale, previzibile, dar aveai ce vedea la televizor și în asta consta aspectul lor inedit. (Acum cui îi mai pasă de televizor?) Scheciurile cu Dem. Rădulescu, Mitică Popescu, Stela și Arșinel (eu nu le‑am prins pe cele cu Toma Caragiu și cu Amza Pellea) te urmăreau zile întregi, te uitai la ele și în reluare la Dacă doriți să revedeți…, pînă cînd învățai replicile pe de rost. Cu puțin noroc, aveai și ce pune pe masă. În sărăcia de atunci, masa în sine reprezenta o sărbătoare. O imagine tipică: întreaga familie în jurul unei mese festive (cu față de masă albă), pe care felurile se succedau într‑o ordine prestabilită (antreurile pînă în ora 12, sarmalele și friptura imediat după, prăjiturile după ora 2), și cu ochii în televizor (alb‑negru, Diamant), elementul central al serii. Se mînca, se ciocneau pahare și se făcea conversație între scheciuri, atunci cînd cîntau Angela, Mirabela și alții; la un moment dat, cineva de la masă spunea: „Ia!“, un consemn că toată lumea trebuie să tacă pentru o nouă repriză de glume. Primul meu Revelion dansant, după 1990, cu verii mei de la Cluj. Într‑un soi de sală de sport. Încă se ascultau Celentano, Al Bano și Romina, Boney M, Stevie Wonder – „I just called to say I love you!“. Mi‑au plăcut: crenvurștii fierbinți dinspre dimineață. Antidot pentru mahmureala de a doua zi, am aflat ulterior. Însă acest aspect încă nu mă interesa pe atunci. Crenvurștii erau doar buni. Revelion munțăresc la cabana Cuca, din munții Iezer‑Păpușa. Cu oale de sarmale cărate în rucsac, fără curent electric, deci cu cas pe baterii, la lămpi cu carbid. Se anunța de pomină, dar pentru că a început devreme, pe la 6 (ce poți să faci în creierii munților, cînd afară ninge liniștit?), înainte de douășpe cu toții au căzut ca muștele. Am rezistat eroic pînă pe la două, căutînd țigările „Carpați“, ascunse la loc sigur de cineva prevăzător. Nu mai aveam ce fuma.