Un naturel elegant
Capul de oaie stă în mijlocul mesei acoperite cu o mușama înflorată care lucește în buchete galbene și roșii de lalele. Din ochii beliți, pe care fierberea îndelungată a pus o pîclă albicioasă, ies aburi fierbinți. Aburi fierbinți ies și din creștetul aplatizat și din nările descărnate. Capul de oaie rînjește cu niște dinți lungi, galben-verzii la rădăcină.
Cu un cuțit mic scobim ochii afară din orbite, îi sărăm și-i mîncăm. Bobița neagră a pupilei nu e bună, o lași deoparte ca pe un sîmbure de măslină. Botul se cască cu mîinile amîndouă pînă ce maxilarul de jos e rupt cu un pîrîit ușor. Limba fiartă, al cărei vîrf fusese deja mușcat de animal, se arată cu promisiunea unei delicatese fără de seamăn. Apoi, cu o bărdiță crăpăm capul fiert al oii în căutarea creierului moale, cu gust de nucă fragedă. Alături, pe aceeași masă cu mușamaua înflorită în lalele roșii și galbene, stă și coada fiartă a animalului. Groasă, lungă cam cît antebrațul unui copil, plină de grăsime moale, translucidă, bună.
Vi s-a făcut scîrbă? Sînteți vegetarieni și v-am oripilat? Sau aveți o înclinație de antropolog călit prin diverse show-uri culinare în care bucătari de la oraș cad în extaz în fața unei ciorbe de potroace est-europene? Ori nimic din toate astea?
În cultura popoarelor noastre de stepă, capul fiert de oaie e ca ciorba de burtă. Nu oricine are stomac pentru așa ceva, iar uimirea profundă a unora în fața acestui fel de mîncare mă amuză de cele mai multe ori. Probabil că vine cam în aceeași categorie precum mîncatul de lăcuste prăjite în Extremul Orient sau de pește împuțit prin Scandinavia. La fel de mult mă amuză eforturile sincere ale altora de a gusta din asemenea exotisme cot la cot cu băștinașii. Genul ăla de turist deschis la minte care se dă alternativ prin India și cade la pat cu dizenterie pentru că a mîncat cu stomac de european mîncare de stradă nemiloasă cu ăi mai slabi. Sau ăla care se ia pe după gît cu ucrainenii și face comă alcoolică la un botez de fetiță unde se servește tort roz din macarons.
Tentația de a te da popular printre localnici te poate băga în belele atunci cînd nu te ia pe partea mai soft și nu te pune pur și simplu într-o lumină caraghioasă. Iar linia care separă uimirea sinceră și compasiunea legitimă de condescendența jignitoare e teribil de fină. Îmi aduc aminte de un jurnalist est-european care a ajuns în Bangladesh, de unde trebuia să trimită niște corespondențe pentru BBC. Omul era foarte tînăr, pasionat și plin de cele mai bune intenții. Se pare însă că n-a reușit să nimerească din prima tonul potrivit. I s-a explicat cu mult tact colonial-englezesc că nu ne mirăm și nu ne șocăm în fața a ceea ce pentru Europa e pur și simplu mizerie extremă, iar acolo e cotidian trăit cu seninătate. La fel, o amică mi-a povestit cum a izbucnit pur și simplu în plîns prima oară cînd a văzut străzile din Bombay. Copii în cartoane, viață pe marginea șanțurilor, știți, tot tabloul. Mai tîrziu, tot ea mi-a mai mărturisit că izbucnirea i s-a părut după o vreme deplasată și cumva jignitoare față de oamenii ăia. Că, după ce și-a calmat sensibilitățile aseptice, a putut să vadă extrem de multă bucurie și naturalețe în copiii de pe stradă și în sariurile viu colorate ale femeilor oarecare.
E nevoie de ceva exercițiu atunci cînd naturalețea nu-ți vine din născare în momentele cînd ai de-a face cu cineva în dificultate – o persoană în căruciorul cu rotile, cineva fără o mînă, un nevăzător. O solicitudine prea insistentă poate fi la fel de deranjantă ca nesimțirea crasă. Nu ne holbăm cu milă, nu subliniem și mai tare defectele omului, nu ridicăm un suferind de nanism de subsori să-și aprindă singur lumina dacă întrerupătorul e mult prea sus. Și, oricît de plin de bune intenții ai fi, nu te dai antropolog simpatic pe la nunți țigănești, fiindcă, dacă în tine zace un hipster care se hrănește cu iaurt degresat, atunci șunca aia vîrtoasă de pe masă o să te bage în spital.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.