Un métaphone pentru Petrila

24 iulie 2013   Societate

Ştiţi ce este un métaphone?

Nimeni nu ştie, pentru că este unic în lume, dar vor afla toţi cei care vor trece prin Oignies, orăşel din bazinul minier din Nord-Pas-de-Calais din Franţa. Un fel de Valea Jiului din România.

Métaphone-ul este o imensă clădire-instrument-muzical, o sală de spectacole care produce ea însăşi muzică: este căptuşită cu o carapace sonoră din plăci din materiale diverse, iar în pereţii exteriori şi în bolţi sînt încastrate diverse corpuri de instrumente – orgă, percuţii, xilofoane –, legate la un sistem central de megafoane. Un ovni arhitectural şi muzical, care poate adăposti concerte şi spectacole, ca o sală clasică, cu o mie de locuri, dar care respiră şi singur, producînd muzică precum o orchestră. Locul unde este creat acest metafon îl face, de fapt, să fie excepţional.

Excrescenţă culturală a zonei post(industriale), timpan al pămîntului, corzi vocale ale galeriilor subterane: acest instrument de muzică urbană a fost conceput de designerul-arhitect de sunete Louis Dandrel, ca parte a proiectului de conversie a unui fost sit minier al Franţei. Clasat astăzi ca monument istoric şi înscris în patrimoniul mondial al UNESCO ca „peisaj cultural evolutiv“, situl „9-9bis“ aparţine fostului bazin minier din Nord-Pas-de-Calais, care, înfloritor prin exploatarea cărbunelui în anii ’30, a fost închis definitiv de francezi în 1990. Şi reconvertit. 23 de ani mai tîrziu, zona nu e un deşert postindustrial, clădirile n-au fost rase de pe faţa pămîntului, ca o plagă ruşinoasă, ci integrate identităţii în evoluţie a locului.

Trei zile de concerte de muzică experimentală – actuală, dar şi de fanfară (o tradiţie în regiunea de nord a Franţei) – şi prima operă muzicală creată pentru metafon dau viaţă, în această vară, localităţii Oignies, aflată la 25 de km sud de Lille şi la 20 de km de Lens, într-o zonă – în logica trecutului – de şomaj şi dezafectare economică. Metafonul e, însă, un plămîn nou: în locul minerilor care altădată scobeau pămîntul, noii coloni vor fi turiştii şi artiştii invitaţi să experimenteze, să compună, să creeze în ateliere şi rezidenţe de creaţie muzicală prin care urbea îşi dă sieşi o nouă şansă.

Dărîmare. Decapare. Plantare

Zona e un fel de Valea Jiului, orăşelul metafonului este un fel de Petrila.

Patrimoniul industrial minier de la Petrila n-a fost încă ras de pe faţa pămîntului. Asta înseamnă că îşi poate găsi, încă, métaphone-ul său. Că nu e prea tîrziu, aşa cum s-a întîmplat în alte locuri din România – la Iaşi, de pildă, unde din situri industriale generoase, precum CUG (combinatul de utilaj greu) sau Nicolina (fabrica de utilaje), sub presiunea potenţialului imbiliar, n-a mai rămas nimic: devalizate şi lichidate sistematic, în locul lor a răsărit, în cel mai bun caz pentru comunitate, o hală de supermarket. Deşi în 2002 se pare că figura pe lista monumentelor istorice ale direcţiei locale de specialitate, Turnul de apă din incinta fostei fabrici Nicolina – cu o istorie de 120 de ani – a fost pur şi simplu dărîmat, la începutul anului 2013.

Conversia unui sit costă bani – de ordinul milioanelor de euro. Pînă la banii publici (inclusiv europeni) necesari unei conversiuni de o asemenea complexitate, e nevoie, în amonte, de interes, de idei şi, concret, de studii de (pre)fezabilitate. Culmea este că, în cazul Petrila, ele deja există. În luna mai a avut loc, aici, a doua parte a programului „Petrila. Patrimoniul industrial ca sursă de regenerare urbană. Atelier româno-francez de arhitectură“. Organizat de artistul Ion Barbu – prin Fundaţia Culturală „Condiţia Română“ – şi arhitecţii Cristina Sucală – prin ADERF (Asociaţia Studenţilor şi Doctoranzilor din Franţa) –, Ilinca Păun, Ina Stoian – prin UAUIM (Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“) – şi Dragoş Dascălu de la Facultatea de Arhitectură Cluj, proiectul a fost finanţat parţial de Ordinul Arhitecţilor şi de Uniunea Arhitecţilor din România, în parteneriat cu autorităţile locale. Studenţi la arhitectură, profesori, arhitecţi, peisagişti şi sociologi din Franţa şi din România s-au întîlnit, la Petrila, în două etape, în 2012 şi 2013, pentru a identifica structurile cu valoare patrimonială şi pentru a căuta soluţii adaptate pentru ca această parte a sitului minier să poată fi păstrată, securizată şi convertită în mod funcţional. Ce vor, de fapt, să evite viitorii arhitecţi şi profesorii lor? Ştergerea definitivă a identităţii locului, îngroparea trecutului industrial care, regenerat inteligent, poate deveni, pe termen lung, sursă de activitate economică. Aşadar, dărîmăm tot sau imaginăm că „hala de steril“ poate deveni o fabrică de materiale de construcţii? Deocamdată, cu bani de la Banca Mondială şi la cerinţele Uniunii Europene, statul român s-a angajat să închidă minele nerentabile şi să reabiliteze situl din punctul de vedere al impactului în mediu. Soluţia tehnică, cea care rezolvă problemele de securitate fizică şi chimică a terenului şi a mediului, este cea de demolare a structurilor existente, decaparea solului la o adîncime de 2 metri şi replantarea unui strat vegetal. (Costurile acestei operaţiuni şi detalii se pot vedea pe site-ul Ministerului Economiei, www.ump.minind.ro: „Proiectul Închiderea Minelor, Refacerea Mediului şi Regenerare Socio-Economică (Minerit II), în valoare de 120 milioane USD, este finanţat prin împrumutul BIRD 4759 RO aprobat prin legea nr. 167/2005 şi se extinde pe o perioadă de 5 ani.“)

Cristina Sucală, arhitectă care lucrează în Franţa, preşedinte, pînă de curînd, a ADERF, spune că situl minier de la Petrila are o frumuseţe aparte: „S-au conservat clădiri şi structuri care sînt vestigii ale unei arhitecturi industriale foarte frumoase. E cazul puţului construit în 1930, cu o adîncime de 600 de metri, cu o balustradă intactă, o construcţie încărcată de viaţa a generaţii de mineri care au colonizat zona începînd cu 1865.“ Plecînd de la ceea ce au văzut pe loc, printre cîinii maidanezi – astăzi paznici ai locurilor –, şi după ce au stat de vorbă cu localnici şi foşti mineri, studenţii participanţi la ateliere au imaginat numeroase proiecte autosustenabile economic, care să încurajeze autoantreprenoriatul local şi aproprierea locurilor de către petrileni. Tinerii s-au gîndit că centrul civic al oraşului Petrila (care nu are, propriu-zis, un centru) s-ar putea foarte bine reamenaja, cu toate utilităţile sale – primărie, poştă, bancă etc., în clădirile restaurate ale sitului minier, recuperîndu-se funcţional şi creativ arhitectura industrială de sfîrşit de secol XIX şi, în acelaşi timp, locul geometric a ceea ce a fost cîndva inima Petrilei. În o parte din clădiri s-ar putea fi investi de localnicii cu spirit întreprinzător, pentru a dezvolta aici o fabrică de materiale de construcţii, dincolo – una de artizanat. Printre proiecte se află chiar şi construcţia unei hidrocentrale. Participanţii la atelierul de industrii creative au imaginat punerea în practică a unui „muzeu difuz“, privind viaţa cotidiană a minerului, care ar include coloniile şi ansamblurile de locuit interbelice şi din anii ’50, fostele săli şi cazinouri ale muncitorilor şi funcţionarilor etc. Obiectele de infrastructură – precum podurile rulante din exterior sau puţul cu skip – ar putea fi păstrate ca sculpturi cu valoare memorială. Muzeul, în faza finală, ar fi articulat cu săli de conferinţe, centru de cercetare şi arhiva mineritului, ceea ce va putea atrage fonduri şi granturi de cercetare. De asemenea, în clădirile „salvate“, restaurate şi securizate, locuitorii vor putea desfăşura diverse activităţi ale comunităţii – în schimbul plăţii utilităţilor –, precum nunţi, petreceri locale, dar şi expoziţii sau proiecţii de film.

La rîndul său, artistul petrilean Ion Barbu – care s-a implicat în proiectul de salvare a Petrilei, imaginează situl minier convertit într-un vast muzeu antropologic, funcţional şi ludic, în acelaşi timp. Într-o vară, da, m-aş duce la Petrila ca să văd sau să vizitez: Galeria Mondială a Caricaturii Negre – colecţie de desene umoristice despre umorul subteran; Colonia Rîsa-Plînsa – un spaţiu artistic virtual, al primelor aşezări minereşti; Diaporama Mineriadelor – o asumare ludică a istoriei recente; Centrul Contemporan de Teatru, Muzică şi Film, în spaţiul care adăpostea casa cazanelor şi a compresoarelor; „Casa Epocii de Aur“ – construcţia unei case de colonie chiar în incinta Minei Petrila, echipată de la A la Z cu recuzita „Epocii de Aur“; restaurantul „Abataj Camera Str. 5“ şi barul „Abataj Frontal Str. 3“... (Alte proiecte şi idei pot fi găsite la http://www.colonialiterarapetrila.ro/amintiri.htm, http://petrilafeeria.tripod.com )

Se caută, aşadar, un métaphone pentru Petrila. O utopie? Nu chiar... Primul pas ar fi depunerea unei cereri la Ministerul Culturii pentru ca situl de la Petrila să fie clasat de urgenţă ca „sit de patrimoniu“. Această clasare ar împiedica soluţia radicală actuală, respectiv dărîmarea sa. În sfîrşit, s-ar putea afirma, în România: nu e prea tîrziu.

Cristina Hermeziu este jurnalistă. Cea mai recentă carte publicată: Revoluţia din depărtare, Curtea Veche, 2011.

Mai multe