Un leu la Solar

De cîteva săptămîni îmi iese regulat în faţă un anunţ: „1 leu/minut la Solar“. Nu Solarul mă fascinează, ci leul. Mă gîndesc cît de ieftin şi bine mi-ar fi să mă duc la Solar. Un leu, atît, un leu! Mă voi prăji, mă voi coace, mă voi rumeni. Mă visez cum voi sta cu picioarele crăcănate ca să mă coc bine de tot prin toate împrejurimile mele. Chiar mi-am făcut o schemă simplă de rumenire. Cum să mă întorc în trei minute pe toate părţile. Trei lei merit şi eu. La zece lei, deja mi se pare scumpă schema. Deci pe faţă, apoi pe un cot, apoi pe burtă. Treizeci de secunde pentru zece poziţii? Stai, că depăşesc minutul. Minutele. Nu-i nimic, gîndesc mitocăneşte că, dacă stau peste trei minute, n-au ce să-mi facă, mă fac că nu-mi merge ceasul şi zac în umbra razelor solare. Oricum, zic eu, trebuie să mă prăjesc un pic mai devreme de Solar, ca să se poată lipi mai uşor razele de la Solar. Unde să mă prăjesc eu? Pe stradă, în parbriz? Da, mă las la maiou şi acolo mă prăjesc. De ce să nu mă prăjesc? Aşa. Trei minute de plenitudine, de rumen ca puiul, mă adulmec, mă plac. De cîte ori o să văd leul, o să văd şi Solarul. Am avut aceeaşi visare cînd vedeam pîinea la treizeci de bani. Mult timp îmi doream pîine că e ieftină, apoi a explodat scandalul că e făcută doar din amelioratori, ioc drojdie. Dar luam, ce-mi păsa? Am luat pîine de-aia pînă cînd am cumpărat una rea, trecută, tare. Aşa m-am scîrbit, că n-am mai ­luat sau n-am mai mîncat, deşi am cumpărat. În cerul gurii, pîinea care se lipeşte de cer, nu, nu e pîine. Aşa şi Solarul, sigur e ceva în neregulă cu leul ăsta. Sigur. Dar este leu şi ce este ieftin îmi dă visare. Visez o lungă rumenire, cu un pui prăjit alături. Să mă rumenesc eu, să se rumenească şi el. Și, de este posibil, să intre în Solar şi o picătură de pîine, şi pe aia s-o încălzesc, s-o ard. Aha, şi un usturoi să intre cu mine, să se veștejească. Şi aşa să mă rumenesc de trei lei, cu un pui alături şi pîine proaspătă tăvălită în usturoi. Ce leu, ce idee, o ţin sub cheie, am grijă de ea.