Un hotel pentru toată lumea

Am primit cartea Hotel Iris, scrisă de Yoko Ogawa şi publicată de Humanitas, ca pe o invitaţie de a petrece cîteva ore într-o ambianţă japoneză. Sînt, deci, „un turist european“ cu un aparat de fotografiat în mînă, încercînd să surprind frînturi din specificul local. Numai că developînd, cu mintea mea de european, aşa-zisele fotografii surprinse în carte, am o surpriză: imaginile revelate par universale, chipurile şi poveştile îmi sînt familiare, nu par a avea nimic exotic, nimic străin.

Iată cîteva asemenea imagini: o adolescentă, cu o copilărie marcată de uciderea tatălui chiar sub ochii ei, chinuită de abuzurile străinilor şi de indiferenţa etanşă a mamei. Sau: o adolescentă care trăieşte într-un „acasă-hotel“, sub semnul provizoratului, al poveştilor sordide, al lipsei de intimitate, al agresiunii clienţilor. Şi, în sfîrşit, aceeaşi adolescentă, sufocată de comportamentul dominator al mamei şi confundînd agresivitatea, jocul sexual sadic, tortura fizică practicată de cel de care se îndrăgosteşte, cu protecţia, siguranţa, iubirea.  

Un alt portret déjà-vu este cel al mamei mereu nemulţumite, preocupată de supravieţuire, hipercritică cu propria fiică, indiferentă la abuzurile sexuale la care aceasta este supusă. Singurul semn de atenţie, de minimă grijă faţă de fata ei este obiceiul de a-i pieptăna obsesiv, nemilos, părul, tratat ca atribut al feminităţii şi frumuseţii vandabile. Acest gest este, însă, nu mai puţin, o nouă formă de a-şi exercita puterea asupra fetei.  

Cel de-al treilea personaj principal – domnul trecut bine de 50 de ani, translator fără comenzi serioase, cu un trecut întortocheat, violent, care a lăsat, în alcătuirea sa, răni adînci. Acest domn se îndrăgosteşte de adolescentă, îi scrie scrisori tandre, fermecătoare, dar în intimitate nu ezită să dezlănţuie un adevărat iad erotic, cu ritualuri umilitoare, greu de povestit, citit, înţeles.

Pînă aici, s-ar zice că avem de-a face, cum spuneam, cu o poveste universală. Fără rădăcini adînci într-o civilizaţie sau alta. (De altfel, autoarea, în afara unor mici excepţii, nu dă nici un amănunt care să situeze personajele într-un decor nipon.) Şi totuşi, o prietenă, mai informată decît mine, îmi spune că ceea ce nouă, europenilor, ni se pare greu de înţeles în ritualurile erotice practicate de cei doi îndrăgostiţi, pentru asiatici, ele nu sînt chiar atît de neobişnuite. Dimpotrivă, există o lungă istorie a erotismului japonez, chinuitor, straniu, sofisticat, istorie transpusă în imagini sau poveşti de către artişti celebri. Privită din acest punct de vedere, povestea lui Yoko Ogawa pare o poveste de dragoste obişnuită, ai cărei eroi practică ritualuri dureroase, e adevărat, dar străvechi.

Nu este, evident, o carte pentru minori. Dar poate fi, pentru tînărul cititor, o carte importantă, măcar din două motive: 1) Cartea este o invitaţie de a ne împrieteni cu departele, fără prejudecăţi, fără clişee, fără crispare. Pe scurt, un exerciţiu de toleranţă în faţa diferenţei, a lui „altceva“, oricît de străin sau bizar ar fi. 2) Cartea pune cel puţin două întrebări esenţiale: Care este graniţa dintre universal şi exotic? Cît de departe (sau aproape) ne este, de fapt, Japonia?

Tematica rubricii de faţă mă face să adaug: cum trebuie oare să arate ora de educaţie sexuală din şcoli? Cîtă „Japonie“ poate admite tradiţia europeană?

Maria Iordănescu este psiholog.