Un guru care se ţine scai
Rar se întîmplă să deschizi televizorul și să nu dai, pe unul dintre posturile TV, de doamna Ecaterina Andronescu. Disciplinată, „purtînd la vedere“ carnetul de membru de partid, fosta ministreasă a Învățămîntului abordează, cu un vocabular „atent selecționat“ și cu emoții reținute, orice fel de subiect i se propune, de la școala românească pînă la economia țării, de la inundații pînă la doctorate. E bine instruită, și în școală, dar și la școala șefilor de partid, bine intenționată, căci intențiile sînt trasate de la centru, și „transparentă“: știi dinainte ce poziție va avea în legătură cu o anumită temă, cu orice temă, fiindcă este exact poziția conturată cu cinci minute mai devreme de liderul formațiunii politice căreia îi aparține. Nici un derapaj, nici o surpriză, nici un falset, nici un echivoc: apără, combate, subliniază, amendează sau aplaudă după manualul ideologic pe baza căruia și-a construit cariera politică.
Este un personaj cu un CV remarcabil: doctorat luat în 1982, specializări la universități din străinătate, funcții importante în conducerea Politehnicii din București, autor al unor zeci de lucrări științifice etc. Ar fi putut fi un profesor bun. Un șef de universitate foarte bun. Dar n a fost să fie: a intrat în politică. Și a devenit doamna de fier a învățămîntului românesc: nimeni nu știe cum, nimeni nu știe de ce, dat fiind că a rămas celebră mai curînd prin deciziile neinspirate, unele de-a dreptul catastrofice, decît prin cele benefice. Dar pare, de mulți ani, un adevărat guru al educației, un guru cumsecade, emotiv, cu răspunsuri predictibile, soporifice, și cu soluții de partid. De fapt, doamna ministru nu are nimic de spus de una singură.
Două sînt secvențele – ceva mai recente – semnificative pentru felul în care doamna Andronescu acționează în calitate de politician. Prima este aceea în care a votat împotriva propunerii ca autoritatea decisivă în materie de retragere a titlurilor doctorale să fie CNATDCU. Eventualele probleme trebuie să fie tranșate de fiecare universitate în parte. Argumentele dnei Andronescu par, la prima vedere, rezonabile: școlile de doctorat trebuie responsabilizate, nicăieri în lume nu există un organism deasupra școlilor de doctorat etc.: „Nu e vinovat numai cel care cu teza de doctorat a ajuns într-un anumit derapaj, este în egală măsură vinovată și universitatea care i-a acordat acest titlu și care nu a avut suficiente filtre, în așa fel încît un asemenea derapaj să nu poată să iasă din interiorul universității“ (mă rog, exprimarea corectă nu este tocmai punctul forte al unui inginer chimist). Dar privind la ce se întîmplă pe „piața doctoratelor“, argumentele doamnei Andronescu nu fac nici cît un măr degerat: domnia-sa știe cum arată corupția din învățămînt, îi știe foarte bine pe plagiatori, pe falșii doctori, pe falșii conducători de școli doctorale. (Cu majoritatea celebră a lor este colegă de partid sau de alianță parlamentară.) Mai mult decît atît, le-a fost alături, le-a oblojit onoarea nereperată, le-a cîntat ode de susținere și s-a făcut că nu vede zeci de pagini furate din lucrările altora. „Încrederea totală“ pe care spune că o are în sistemul academic nu este decît o ipocrizie menită să acopere, de fapt, răul profund, impostura la care a luat parte cu sîrg.
A doua secvență este aceea în care doamna profesor, printr-un mișmaș insuficient lămurit de presă și de ea însăși, a reușit să strecoare, într-o lege care privea consilierea profesională a elevilor, un amendament privind organizarea concursurilor de director de școală, amendament care amîna aceste concursuri pentru la vară. După alegeri, evident. Iarăși argumentele de bun-simț au ieșit din pălăria de iluzionist a doamnei Andronescu: concursurile ținute acum, după începerea anului școlar, ar produce mari dezordini la nivelul instituțiilor. Directorii actuali au derogări de la norma didactică curentă, iar reîntoarcerea lor la norma întreagă ar presupune modificări negestionabile în viața școlii. Mai mult: „Învățămîntul, în momentul acesta, nu este politizat, da, pot spune asta fără să îmi fie teamă. Ce trebuie să facă un director, el nu are ce să îi spună liderul politic ce să facă în școală, el are niște competențe tehnice pe care trebuie să le rezolve: să organizeze concursurile, să organizeze evaluările, să își structureze școala. Nu exclud ca unii dintre ei să fie membri în partide“, spune doamna Andronescu într-un interviu la Digi24. Lucrurile stau, în realitate, cu totul altfel, iar doamna cu pricina o știe: concursuri pentru ocuparea posturilor de directori de școli și licee nu s-au mai ținut din 2008, ei sînt numiți de inspectorii școlari, care, la rîndul lor, pînă în 2015, au fost numiți de Ministerul Educației, minister controlat politic, evident. Doamna Andronescu nu este o naivă visătoare, preocupată de idealurile școlii românești: directorii trebuie să fie aleși după ce trece guvernul de tehnocrați și, în sfîrșit, vine partidul protector la putere. Ca să știe cu toții de cine „atîrnă“.
Mă întreb, deci, încă o dată, așa cum o fac de atîta amar de vreme: cum de s-a procopsit educația românească cu un asemenea personaj? Cum se poate ca destinele elevilor și studenților noștri să depindă, în asemenea măsură, de un specialist în eschivă și partizanat?
Maria Iordănescu este psiholog.