Un gînd către secolul trecut
De ceva ani buni, de cînd, pe 5 octombrie, sărbătorim, în rînd cu lumea, Ziua Dascălului, încerc să dau de doamna Adela Cârnici, profesoara mea de matematică din gimnaziul ploieștean pe care l-am urmat. Nu reușesc. Mi-am pus toate cunoștințele și toate rudele în mișcare, fără nici un rezultat. Nu cred că am apucat pînă acum să îi mulțumesc. Așa că am s-o fac în singurul fel care mi se pare relevant pentru darurile pe care mi le-a făcut: mulțumindu-i, în paginile unei reviste de cultură, la care, cu vreo zece ani în urmă, am ajuns să cred – și datorită ei – că pot scrie.
În clasele primare făceam parte din așa-numita categorie (largă) de populație școlară numită „brînză bună în burduf de cîine“. Eticheta apărea la fiecare ședință cu părinții, la fiecare semn de nemulțumire al învățătoarei, pe care n-o plăceam mai deloc. Orice încercare de a ieși din cercul celor „care pot mai mult, dar nu vor“ a ajuns, mult prea curînd, să mi să pară inutilă. Primeam notele de 7 și de 8 ca pe o osîndă pe viață, urmate de lamentările părinților și de ridicările din umeri ale învățătoarei.
În clasa a V-a am întîlnit-o pe doamna profesoară de matematică. Elegantă. Extrem de elegantă, deși în anii ’80 ai secolului trecut, chestia asta nu-ți putea reuși decît cu mari eforturi. Inteligentă, rece, fără duioșii, fără milă în fața lenei și a dezinteresului. Un an întreg, primul de gimnaziu, n-am făcut altceva decît să o ascult, să o privesc, să îi urmăresc vorbele, chipul, explicațiile (cu prețul acelorași note mediocre). În clasa a VI-a am început să am primele note de 10 la matematică. În clasa a VIII-a, rareori coboram sub nota maximă.
Încerc să înțeleg ce minune s-a întîmplat atunci, cum de-am ajuns să pricep ușor ceea ce pînă mai ieri mi se păruse de nepriceput. Și tot ce pot să îmi amintesc acum, la aproape 40 de ani distanță, e felul admirabil în care preda: pornea de fiecare dată de la informația de bază (nu ezita să își suflece mînecile și să predea din nou cunoștințe de clasa a III-a) și „urca“, în spirală, spre cele complexe. Totul logic, într-o limbă română impecabilă, fără paranteze inutile. Relua, de fiecare dată, materia de acolo de unde i se părea că elevul „scos la tablă“ începe să se bîlbîie. O făcea calm, fără iritări, dar și fără nuanțe concesive. Primele lecții primite au fost despre cum să luăm noțite, despre cum să scriem, în limbaj și formă matematică, tot ceea ce auzeam: alineat, spații între exerciții, semne grafice, corectitudinea desenelor geometrice, felul în care trebuie să curgă rezolvarea exercițiului. Tot atunci am învățat să așez în pagină o problemă: care sînt premisele, care este întrebarea, care sînt ipotezele, care sînt datele pe care le cunosc, care sînt posibilele metode de a ajunge la soluție etc.
În plus, însă, față de toate virtuțile unui bun profesor de matematică, doamna Adela Cârnici mai avea un dar: acela prin care te făcea să crezi că îți explică doar ție, deși o făcea pentru o clasă cu treizeci și șase de elevi. Precum în portretele pictate, îți dădea impresia că privirea ei te urmărește doar pe tine, că ești singurul privitor. Pentru prima dată, la orele ei aveam impresia că cineva, un adult, îmi vorbește. Mie, unui copil neîndemînatic, dintr-o școală de provincie. Că îmi explică, avînd încredere că am să și înțeleg, în ciuda istoricului meu nu prea strălucit la învățătură. Pe scurt, la orele ei de matematică am simțit, pentru prima oară, că e ceva de capul meu. Am îndrăznit să cred că e posibil să fiu deșteaptă. În tot dialogul nostru nu era nici urmă de blîndețe: semnul că am reușit era un zîmbet scurt și o ironie benignă.
În toți anii de școală care au urmat, nu mi s-a mai întîmplat o asemenea minune. Am avut, ca tot omul, succese și eșecuri. Le-am depășit, și pe unele, și pe celelalte, cu resurse proprii. Doar în fața imposibilului (posibil) am avut nevoie de amintirea orelor de matematică din gimnaziu. Aș fi vrut să o întîlnesc. Să îi pot spune pentru prima oară, așa cum ar fi trebuit să am voie să îi spun atunci, în anii dinaintea Revoluției: doamna profesoară Adela Cârnici, și nu „tovarășa“.
Maria Iordănescu este psiholog.
Foto: adevarul.ro