Un film pe gustul meu

Bună, ce faci?, filmul lui Alex Maftei, mi-a plăcut, pur şi simplu: am rîs (la început) şi am plîns (spre sfîrşit). Poate pentru că e altfel decît filmele româneşti văzute pînă acum. Poate fiindcă mi-a adus aminte de unul dintre filmele mele preferate, You’ve Got Mail, deşi e evident în altă ligă decît acesta (mai profund şi mai complicat). Poate, iarăşi, fiindcă e o poveste, şi încă una de dragoste, şi eu am nevoie de aşa ceva. Posibil pentru că nu pune în prim-plan problemele sociale, nu prea îi pasă de ele, la modul direct, naturalist, şi nu expune derizoriul. Deoarece în el nu se urlă. Pentru că are suflet. Şi fiindcă – de ce nu – e un film al generaţiei mele.  

Cele de mai sus nu înseamnă că am considerat filmul perfect sau genial sau o capodoperă. Sau că l-am găsit veridic ori nespus de profund şi dezvăluind adevăruri esenţiale. Nu. Dar nici nu mi-am propus aşa ceva, şi nici nu-mi propun asta de cîte ori mă duc la film. Mai important e, cred, ca filmul să fie adecvat genului său. Să reuşească să comunice spectatorilor ce şi-a propus. Să fie interesant vizual. Eventual, să aducă ceva nou.  

Bună, ce faci? a făcut toate aceste lucruri. E adecvat genului său pentru că a propus un gen. Nu ştiu cum l-aş putea numi: romance ironic? Desigur, relaţiile de cuplu au tot fost abordate în destule filme româneşti din ultimul timp, în special în cele semnate de Radu Muntean. Acolo erau însă voit realiste, puse în scena vieţii cotidiene. În filmul lui Alex Maftei nu simţi, direct, toate lucrurile astea.  

Situaţiile sînt veridice nu raportat la lumea reală, ci la cea pe care o construieşte regizorul. Lumea lui nu se plasează neapărat concret în timp şi în spaţiu. Desigur, aparent se întîmplă la noi, în momentul actual. Dar nu sînt prea multe semne evidente ale acestei determinări. Profesiile pe care le au cei doi (întorcător de pagini la concerte şi proprietară de curăţătorie) sînt posibile, dar mai curînd poetice (în special a lui) decît realiste. Iar spaţiile în care se petrece acţiunea – în general generoase, clasice, elegante – nu aduc decît vag cu cele ale zilelor noastre.  

Veridice sînt relaţiile dintre Gabi (Ionel Mihăilescu) şi Gabi (Dana Voicu) (şi mai puţin cele ale fiului lor cu diverse partenere, Vladimir – Paul Diaconescu). Deşi sînt urmăriţi cu calm, şi ei înşişi par calmi, în scenele casnice gen American Beauty, frămîntările şi criza relaţiei lor ies la iveală nuanţat şi cu răbdare. Mi s-a părut bine surprinsă atmosfera de cuplu vechi, în care cei doi care îl formează se mai iubesc, dar cu o altfel de iubire decît cea pătimaşă, de la primele întîlniri. O iubire, desigur, bazată pe rutina comună, dar şi pe o duioşie reciprocă. Din care e greu să ieşi, dar şi mai greu să treci pragul călduţ, al convieţurii familiale.  

Ceea ce duce, pînă la urmă, la despărţirea (care, după ultima scenă, pare a nu fi definitivă...) celor doi soţi e veşnica speranţă de mai bine, de pasiune, de altceva, în relaţie. Ei se despart nu pentru că trădează, ci pentru că îşi dau seama că pot trăda, că îşi pot folosi disponibilitatea pentru a o lua de la început. Şi nu ca să-şi resusciteze propria relaţie trecută în alt registru.  

Feţele lor sînt simpatice, cumva tragicomice. Gabi-el afişează un fel de perpetuu zîmbet trist, Gabi-ea – o faţă caraghios-serioasă, pe linia Giuliettei Masina (dar comparaţia se opreşte aici). Au în comun o doză (mare) de inocenţă şi o raportare deloc cinică la lumea dimprejur.  La fel de simpatice sînt şi încercările lor de relaţionare cu alte persoane care le fac curte – la fel de naive şi, de aceea, fermecătoare. Precum şi aspiraţiile intelectuale ale protagoniştilor: amîndoi ar mai fi avut... puţin pînă să ajungă „ceva“. Aşa, ca oameni mici şi anonimi, la graniţa profesiilor intelectuale, sînt, însă, mai interesanţi.  

Interesantă este şi proiectarea, peste tot în jurul protagoniştilor, a mesajelor de pe mail (cum îmi aduc aminte să fi văzut, nu chiar în acelaşi context, şi în Dumnezeu pentru o zi). Potrivit mi se pare şi sfîrşitul filmului, să-i spunem „deschis“ (poate prea idilic în privinţa fiului, dar... eu încă mai cred că „totul e bine cînd se termină cu bine“).