Un film în loc de manual
Die Welle, un film german al cărui scenariu se bazează pe fapte reale: un profesor experimentează, împreună cu elevii săi, punerea în practică a unei ideologii totalitare. Elevii sînt sceptici la început: într-o Germanie apăsată încă de vinovăţia şi ruşinea ororilor comise în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, pericolul naşterii unei guvernări autoritare este nul.
Şi totuşi, profesorul începe experimentul. Primul pas este să „identifice“ un lider de grup, care trebuie să fie cel mai entuziast, cel mai priceput, cel mai puternic. Fără nici o ezitare, dar încă amuzaţi de joc, elevii se supun noilor reguli de dialog şi de comportament, impuse de profesor. Mai apoi, profesorul le pune dinainte iluzia că visul fiecăruia, oricare ar fi el, va putea fi împlinit numai în grupul nou format. Tinerii sînt entuziaşti: aleg un logo şi o uniformă distinctivă, îşi creează o pagină pe site-urile de socializare, inventează un salut. Începe, încet-încet, izolarea celor care dau semne de rezistenţă: mai întîi prin ignorare, apoi prin ridiculizare şi forţă fizică. Adeziunea totală la grupul represiv se face simplu: elevii sînt convinşi, cu vorbe meşteşugite, că fac un bine ţării şi congenerilor. Că doar ei pot face asta. Că ei sînt aleşii. Experimentul scapă însă de sub control: profesorul şi elevii ajung faţă în faţă cu agresivitatea ultimă, cu crima.
Un film numai bun ca bază de discuţie pentru o oră sau mai multe de dirigenţie. Căci e un film care naşte multe întrebări, întrebări care, la rîndul lor, deschid cărţi de istorie, psihologie, geografie, filozofie, analiză socială etc. Cît de simplu e să construieşti structuri ale răului şi violenţei? Care sînt personajele cele mai vulnerabile în faţa unui discurs malefic? Cine opune rezistenţă, de ce şi care este preţul pe care este pregătit să îl plătească pentru a nu se lăsa absorbit de rău? Pot avea experienţele trăite de generaţiile anterioare un rol pedagogic şi preventiv? Cît de mare este presiunea de grup? Cît de mult te poate modifica opţiunea masivă a celor din jur, alta decît a ta? Cum te poţi opune răului? Ce instrumente ai la îndemînă ca să detectezi, din timp, drumul greşit?
Filmul nu pune însă numai problema violenţei la scară mare, consemnată istoric, ci şi a felului în care ea prinde contur în grupuri mici, în comunităţi restrînse: în şcoli şi facultăţi, în competiţiile sportive sau în familii. Prieteni la cataramă sau cupluri de îndrăgostiţi, profesori şi elevi, părinţi şi copii se trezesc de părţi diferite ale unei baricade ridicate din ignoranţă, nepricepere, dorinţa de putere sau de a-şi demonstra superioritatea.
Discuţiile despre bine şi rău purtate în şcoală au, în general, rate mici de succes: principiile sînt livrate, de multe ori, sub forma unei dădăceli convenţionale, de mătuşă, sau a unei reţete de manual stufos şi anost. Dar, mai ales, iniţiativa lansării lor aparţine mai curînd profesorilor. Un astfel de film, care îi aduce pe elevi faţă în faţă cu propriile experienţe şi cu propriile dileme, ar putea da şanse mai mari unui dialog autentic. Nu merită încercat?
Maria Iordănescu este psiholog.