Un experiment

Am făcut deunăzi paste cu nimic. Adică paste cu ce am găsit prin frigider. Ceva legume flendurite, pe care altminteri le-aş fi aruncat, şi nişte mozzarella antichizată. Sigur, motivele ar putea fi nenumărate: de la lenea de a mai trece pe la magazin, pînă la ştiu eu ce fandacsie culinară minimalistă. Adevărul e că austeritatea asta gastronomică m-a pălit după ce am citit un jurnal.

E notaţia zilnică a unei femei deportate împreună cu bărbatul şi cei doi copii în Bărăgan, în anii ’50. Sînt cîteva zeci de pagini de o monotonie obsedantă despre foame. N-au nici un fel de pretenţie literară. Femeia nu-şi pune întrebări şi nu judecă politic pe nimeni. Notează însă cu acribie ce a mîncat, ce-i lipseşte de mîncare, ce primeşte de mîncare de la rude, ce a reuşit să gătească. Lăcrimează la vederea unui ou şi a unui pumn de făină. Plînge în hohote şi-şi bate copilul care a răsturnat oala cu ciorbă lungă. Nu e simpatică. Îşi bodogăne rudele şi prietenii care întîrzie să-i trimită pachete. Nu vrea şi nu poate să scoată nici o profunzime din experienţa ei, nu teoretizează. Pînă la sensibilităţi contemplative, îi pică de zeci de ori coşul de pe casă muiat de ploi barbare. Suferă de frig  în ierni surori cu cele siberiene. Munceşte ca un animal la cîmp pentru cîţiva lei sau pentru nişte mîncare caldă. Visează pîine albă.

Pui cartea deoparte şi te bucuri pur şi simplu că stai într-o locuinţă caldă. Că ai ce mînca. Mă gîndesc că o fi o reacţie normală a fiecărei persoane cu o sensibilitate cît de cît la medie. Că n-oi fi eu vreo palidă nevricoasă hiperimpresionabilă. (Sigur că o asemenea lectură reînvie în primul rînd întrebări fundamentale despre un regim bestial, dar nu despre asta vom vorbi.) Am pus aşadar cartea jos. M-am dus şi m-am uitat în gunoiul din acea zi. Aruncasem o salată verde luată cu multe zile în urmă. Putrezise în punga de plastic transparent în care fusese cumpărată. Tot în gunoi zăcea o pîine (integrală, să nu ne îngrăşăm) neatinsă şi mucegăită. O smîntînă din care a fost luată doar o lingură într-un trecut îndepărtat. Citind prin ce trecuse femeia aia, mi s-a părut a fi o nesimţire.
Lucrurile alea sînt deja istorie, o să mi se spună, iar eu nu o să scot din foamete, cu regrete din astea şi cu gesturile mele mărunte, milioanele de copii subnutriţi din Africa. Dar am zis atunci să fac totuşi un experiment. Să văd cît pot rezista fix cu ce am prin casă din acel moment. S-a şi nimerit să fiu singură acasă iar nimeni altcineva n-ar fi avut de suferit de pe urma caraghioasei (?) mele hotărîri.

Prima senzaţie, dar prima, atunci cînd stabileşti oficial începutul unui asemenea experiment, e senzaţia de foame covîrşitoare. Mintea ţi se setează brusc pe un singur subiect: mîncarea. Şi am făcut o scurtă evaluare a proviziilor: ceva legume – foarte bun, iese o supă. Lapte şi cereale – perfect, se poate rezista cîteva zile. Făină, dar nu e drojdie. Văd eu ce se poate face aşa. Nişte lipii, poate? Diverse sosuri picante care nu se pot consuma ca atare. Dar mai e puţin orez. Nişte ciocolată de care, în mod normal, nu mă ating, dar privită acum cu ochi drăgăstoşi.

Nişte brînză. Se face mai bine de o săptămînă de cînd nu am mai cumpărat nici un strop de mîncare. În primele zile am izbutit chiar nişte combinaţii la care nu m-aş fi gîndit. Mîncabile şi gustoase. Dar mi-e foame tot timpul. La televizor parcă a înnebunit toată lumea. Se mănîncă în draci. Pe Travel, pe canalele de filme, la ştiri fac ăştia reportaje cu zacuscă. Reclame la un turn de chiftele-n chifle înecate în muştar şi murături. Ce naiba?

Ce am reuşit să fac cu experimentul ăsta? Sper să mă gîndesc mai bine la ce şi cît cumpăr. N-o să-mi ignor conştiinţa ongistă care-mi zice că e obscen să cheltui atîta pe hrana care ajunge jumătate la gunoi. Acum mă duc să fac totuşi o aprovizionare, căci n-aş prea vrea să mă găsească lumea emaciată, moartă de foame şi prăbuşită în cămară, ţinînd strîns în mînă ultimele plăci de lasagna din casă. La întoarcere o să recitesc Fiesta lui Hemingway.

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.