Un caz de abuz sau mai multe?

23 decembrie 2015   Societate

U nui cuplu mixt format dintr-un român și o norvegiancă, statul norvegian i-a luat copiii și i-a plasat unor familii-surogat. În urma mediatizării cazului, au apărut proteste în mediul virtual și în fața Ambasadei Norvegiei de la București. Ministerul de Externe al României spune că a oferit sprijin familiei și că urmărește desfășurarea evenimentelor. Informațiile apărute în presă despre acest caz sînt doar cele furnizate de fratele tatălui și de avocatul familiei. Aceștia susțin că motivele pentru care s-a ajuns la preluarea celor cinci copii de către stat sînt acuzațiile  de „îndoctrinare religioasă“ și reclamațiile fiicelor mai mari, care afirmă că părinții le aplică pedepse corporale. Tot fratele tatălui mai povestește că măsura a fost pusă în practică abuziv, fără o anchetă socială prealabilă, în absența unui avocat care să apere drepturile familiei.

Sînt de subliniat două lucruri bune, pentru început: mai întîi, faptul că statul român, prin Ministerul de Externe, urmărește respectarea drepturilor cetățenilor lui aflați pe teritorii străine. A luat legătura cu familia în cauză, i-a oferit acesteia suport juridic, a inițiat dialogul cu autoritățile norvegiene. Mai apoi, tot statul român, prin Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție, a propus o soluție rezonabilă, care respectă așa-numitul interes superior al copilului, dar și indicațiile Uniunii Europene: preluarea celor mici de către familia lărgită, respectiv unchiul lor român, pînă la soluționarea cazului.

Cazul familiei Bodnariu este, însă, mai complicat decît pare la prima vedere: pe de o parte, măsura statului norvegian este una suficient de drastică pentru a exclude ipoteza că s-a acționat în lipsa unor dovezi concludente. A lua copiii de lîngă părinți și a-i înscrie pe lista de adopții este o sancțiune care, teoretic, nu ar trebui să lase loc de dubii în privința vinovăției adulților care îi au în grijă. Trebuie deci aflat ce anume au reclamat fiicele cele mari și ce vîrstă au ele, care sînt faptele părinților care duc către acuzația de „îndoctrinare religioasă“, care sînt normele norvegiene cu privire la sesizarea abuzurilor familiale și care sînt legile de protecție a minorilor. Părinții înșiși au confirmat că au aplicat pedepse fizice copiilor, conform celor relatate de presă, dar „fără a-i abuza, neexistînd urme de violență“ (!). Pe de altă parte, la o simplă căutare pe Internet, găsim informații nenumărate despre „pedanteria“ și graba cu care acționează autoritățile de protecție a copilului din Norvegia, în special în privința familiilor de emigranți din Est. În luna mai a acestui an a existat un protest, susținut de sute de oameni, împotriva felului în care statul norvegian analizează și soluționează cazurile de așa-zise abuzuri emoționale și fizice comise de părinți. Unul dintre cazurile care au inflamat opinia publică este cel al unei cehoaice ai cărei copii i-au fost luați de stat și dați unor asistenți maternali, pentru că unul dintre băieți i-a spus educatoarei că tatăl „și-a băgat mîna în pijamaua lui“. Nu au existat nici un fel de acuzații oficiale împotriva părinților de atunci (din 2011), dar, din acel an, mama nu are voie să își viziteze copiii decît o jumătate de oră pe an, timp în care îi este interzis să vorbească cu ei în altă limbă decît cea norvegiană. În 2014, fiul unei familii de emigranți ruși a fost luat de stat, pentru că a afirmat în fața unui coleg că mama lui i‑a rupt un dinte de lapte. Mama le-a explicat autorităților că dintele a picat în timp ce încerca să îl îmbrace pe copil cu un tricou, dar declarația ei nu a fost luată în seamă. Din nou, nu au fost formulate acuzații oficiale, dar nici la ora actuală părinții nu își pot vedea copilul, dat fiind că nu au fost informați cu privire la noul său domiciliu. În martie 2015, o fetiță de două luni și jumătate a fost luată de lîngă părinții săi, o norvegiancă cu deficiențe de auz și un slovac, motivul fiind acela că „nu există contact vizual între copil și părinți“ (!).

Toți acești părinți afirmă același lucru: că nu există nici un mod în care argumentele lor să fie luate în seamă, că orice spun sau orice fac pentru a-și recupera copiii se poate constitui în instanță ca dovadă împotriva lor și că autoritatea norvegiană pentru protecția copilului își justifică, fără prea multe detalii, decizia drastică de separare prin faptul că unul dintre părinți este bolnav psihic.

E xistă, deci, multe semne de întrebare cu privire la cazul familiei Bodnariu: sînt vinovați părinții de abuzuri împotriva copiilor? Este vorba de o intoleranță a statului norvegian față de obiceiuri etnice și religioase străine de ale lui? Sînt regulile nordice de comportament familial prea drastice pentru cei nou veniți? Deocamdată, familia românului refuză să facă publice informații din proces. Iar pînă nu avem răspunsuri la întrebările de mai sus, reacțiile emoționale vehemente nu folosesc nimănui. 

Maria Iordănescu este psiholog.

Mai multe