Un băiat şi o fată
Au ajuns în casele de copii la vîrste foarte mici: Lucian, la 4 ani, iar Alexandra, la 3 ani. Au devenit „fraţi sociali“ pentru 15 ani. Ea nu şi-a cunoscut niciodată părinţii. El are tatăl decedat, iar mama grav bolnavă psihic. Alexandrei îi plac animalele şi oamenii care o fac să rîdă. Lui Lucian îi plac discuţiile cu adulţii şi complimentele. În organizaţia care avea grijă de ei au schimbat patru mame sociale, cinci pedagogi, nenumăraţi psihologi, cîţiva fraţi sociali, doi-trei directori şi ceva mai puţini consilieri. Au primit rechizite, haine, sfaturi, hrană, jucării, ore de terapie, meditaţii. Lucian avea – şi mai are – probleme cu limba română. Alexandra – cu politeţea şi simularea bunăvoinţei. La şcoală nu au avut rezultate strălucitoare: au învăţat atît cît s-au priceput, rîvna era amestecată cu toane, conflicte cu colegii sau profesorii, revoltele adolescenţei, teama de viitor, grija pentru părintele bolnav, complexele statutului de copil asistat social.
Alexandra a lucrat zeci de ore ca voluntar în centrele de îngrijire a animalelor. Lucian şi-a cîştigat primii bani, la 16 ani, ca băiat bun la toate într-o firmă de computere.
Toată copilăria şi, mai apoi, adolescenţa, Alexandra şi-a camuflat feminitatea în haine băieţeşti, gesturi masculine, duritate de maidan. Lucian şi-a ascuns neputinţele şi teama de a fi rejectat, preluînd autoritar şi stîngaci rolul de tată pentru fraţii sociali mai mici.
Au trecut prin momente de răscruce: eşecuri la examene sau teze, furii neţinute în frîu, moartea unui frate social, despărţiri. Au primit daruri care le-au adus lacrimi de bucurie: abonament la curs de echitaţie, pui de cîini, computer, diplome, plecări în tabere.
Acum, Lucian este student la ASE. Alexandra – la Medicina Veterinară. Muncesc, în afara orelor de curs, ca să aibă bani de rechizite, haine, farduri, programe de calculator, ţigări, genţi, sucuri, excursii de weekend. Deseori, amîndoi scriu e-mail-uri celor care le-au fost prin preajmă, pedagogi, mame sociale, directori de organizaţie, scrisori în care le mulţumesc acestora pentru ajutor, pentru susţinerea lor de-a lungul timpului. Dar cine le ştie biografia, cine le-a urmărit drumul din spatele gardului organizaţiei, pînă în afara lui, ştie că au reuşit singuri. Singuri au fost cînd au avut de înfruntat prejudecăţile. Singuri, cînd îşi aşteptau părinţii naturali. Singuri, cînd au avut de ales sau cînd au plătit pentru greşeli. Cînd îşi chibzuiau fiecare ban de buzunar, rar primit. Cînd au abandonat hainele care nu li se potriveau. Singuri au fost şi în faţa ispitelor de tot felul: droguri, evadări în lumea străzii, adulţi cu promisiuni înşelătoare. Singuri în faţa căilor nenumărate care li se deschideau în faţă, fiecare cu tentaţiile ei. Singuri cînd au aşteptat rezultatele la facultate. Singuri cînd s-au bucurat de ele.
De ce spun că au fost singuri, în ciuda nenumăraţilor adulţi care s-au implicat în viaţa lor? Fiindcă şi Alexandra, şi Lucian, şi toţi cei ca ei, au ştiut mereu că greşelile lor pot naşte indignări, reguli sau norme noi, sancţiuni, supărări, dar niciodată tristeţi profunde, nefericiri în rîndul celor care aveau grijă de ei. Că reuşitele lor pot aduce bucurie, pot fi consemnate în diplome sau recompense, dar nu vor face pe nimeni fericit. Au ştiut, la urma urmei, mereu, că nici o organizaţie nu le va spune: „Orice ai face, te voi iubi. Orice s-ar întîmpla, te voi proteja şi vei rămîne al meu“.
Maria Iordănescu este psiholog.