Un an

Se face acuș un an de pandemie și se pare că ne-au dispărut poveștile mici pentru că nu mai vedem oameni. În același timp, coconul fals în care ne-am învelit a fost sfîșiat violent de întîmplări globale pentru că lumea a mers cumva mai departe. Le-am urmărit pe toate cu și mai mare aviditate: incendii, BLM, demonstrații, Trump, alegerile din State, alegerile de la noi, aventurile noii administrații, certuri ideologice și despicatul firului în patru.

Am încercat să nu mă plîng foarte des pentru că am avut totuși norocul să mă ocolească deocamdată traume majore. Sigur, mi-au lipsit ieșirile în Europa mare, dar nici într-atît încît să fac o dramă din asta. Pentru că nu este, pentru că sînt oameni care n-au plecat în viața lor niciunde, pentru că orice moft personal și hachiță manifestată public pare cu atît mai mult acum o dezchiloțire jenantă în timp ce restul lumii se prăbușește. Și pentru că, personal, sufăr foarte tare de sindromul „te plîngi, în timp ce copiii din Africa nu au ce să mănînce”. Mi-au lipsit, așa cum s-a întîmplat tuturor, întîlnirile lungi și fără de griji cu părinții mei, iar asta a durut. Pentru că mai avem doar cîțiva ani împreună, iar paranteza impusă ne-a luat din timp.

Dincolo de asta, se pare că izolarea a cam șters orice fel de inhibiții. Vorbim despre orice, iar enervările explodează ca artificiile. Dacă faci pîine, de ce faci pîine. Dac-o pui și pe Facebook, de ce o pui pe Facebook. De ce faci saramura cu roșii cînd e interzis s-o faci cu roșii?? Am aflat asta într-o discuție publică între maeștri într-ale gătitului. M-a trăsnit teribil de neplăcut gîndul că habar nu aveam ce tabuuri aș fi încălcat în caz că mă apucam să fac o saramură. De ce e Vali Vijelie în Zanzibar, cine e influencer și de ce ne-ar interesa orice ai avea matale de spus public. Discuția imposibil de nuanțată din care o mare parte dintre noi înțelegem doar că nu mai putem spune „negru” în public și extindem generos ideea că nici Marea Neagră nu mai poți spune. Să nu mai spunem de al naibii Disney care ne-a interzis pisicile aristocrate punîndu-le în context. Imposibilitatea de a accepta că a venit o vreme în care lumea așa cum o știm e pregătită să rupă canoanele. Și că sexul/sexualitatea e fluid/ă. Cu exagerări de ambele părți, că așa se face. Global, pare că sîntem la un pas de implozie și de canapeaua psihanalistului. Care nici el n-o duce mai bine, deși material are pe îndestulatelea. Gălăgia publică e imensă și pare teribil de greu să te regrupezi ca să găsești un dram de echilibru. De cînd nu mai avem multe de făcut – în afară de slujbele celor norocoși că și le-au putut păstra –, despicatul firului în patru și judecata imediată a aproapelui sînt cele mai la îndemînă. N-am pretenția aici că am făcut mărețe descoperiri comportamentale și nici nu dau lecții pentru că nu mă califică nimic să fac asta. Sînt un om lovit de toate tarele ca restul lumii, suficient de prudent însă ca să scrie toate aceste disclaimer-e.

În anul ăsta excepțional care se împlinește acuș, fiecare a reușit să se retragă cînd și cînd în diverse activități care să-i domolească nervii și pulsiunile. Pe lîngă cîteva la care apelam și în nepandemie, am început să ascult podcast-uri. Iar unul ascultat recent m-a lovit în primul rînd prin tonul decent și domol în care doi oameni au discutat. Cei doi – un intervievator și anarhistul meu preferat, Noam Chomsky. Pe mulți probabil că omul, ajuns la 90 și ceva de ani și sclipitor la minte, îi enervează peste măsură cu viziunile dumisale politice. Singurul moment în care m-a exasperat pe mine a fost examenul la gramatica transformațională din facultate. În rest, sînt și un fan românesc al lui Bernie Sanders, ca să fie lucrurile clare. Dialogul civilizat, tonul așezat al vocilor, decența și deferența dialogului au oprit puțin motoarele turate la maximum care vibrau în mine. S-a vorbit de limitele cunoașterii umane, de gîndirea lingvistică (și nu numai) care se materializează în structuri și nu în linearitate, și de rostul vieții pe pămînt. Aici am ciulit urechea să văd ce are de zis taica Chomsky. M-a dezamăgit. Omul a zis cu bun-simț că sensul nostru pe pămînt e dat de ceea ce faci tu personal din existența asta limitată. Nimic divin, nimic filosofic. Cîta valoare dai vieții tale, atît e sensul. Și m-a lovit iar tristețea.