Un american la Lupeni – interviu cu Dana Bates

2 februarie 2012   Societate

Dana Bates împreună cu soţia sa, Brandi Bates, a pus bazele primei tabere de educaţie prin aventură din România – Tabăra VIAŢA – în 1999. În 2000, a înfiinţat Fundaţia Noi Orizonturi, lansînd un model de educaţie prin experienţă pentru tineri, ce avea să devină Programul IMPACT.  În prezent, este directorul executiv al Fundaţiei Noi Orizonturi. De asemenea, este profesor la două universităţi americane, Northwestern (Iowa) şi Gordon College (Wenham, Massachusetts) şi director al programului „Romania Semester”. A absolvit în 1995 Facultatea de Filozofie din cadrul Universităţii Gordon din Wenham, Massachusetts, iar în 2005 a absolvit Masters of Divinity în cadrul Gordon Conwell Theological Seminary. Astăzi, este doctorand în cadrul University of Wales, Marea Britanie, cu cercetarea intitulată The Glory of God is Humanity Fully Alive: Eastern Orthodoxy in Conversation with the Capabilities Approach.   

De unde v-a venit ideea să alegeţi România? De ce? 

Părinţii mei se ocupau de un orfelinat aici; au ajutat o mulţime de persoane. I-am vizitat în România în 1994 şi nu neg că decizia de a lua în considerare, la modul serios, ideea să ne mutăm aici a fost puţin impulsivă. M-am trezit în miezul nopţii şi i-am dat un cot soţiei mele... am trezit-o. Eram implicaţi atunci într-un proiect de educaţie outdoor în SUA şi i-am spus: „Ce grozav ar fi dacă am putea face asta pentru prima dată şi în România!“. Şi aşa a început totul. Cea mai dificilă parte a fost să-mi conving soţia.   

Opţiunea dumneavoastră are vreo legătură cu doctoratul dvs. în ortodoxie, o alegere mai puţin obişnuită pentru un american? 

În acel moment, chiar deloc. Ştiam doar că îmi place să fiu în natură, să fac camping şi exerciţii fizice intense, să fiu în comunitate, să fac conversaţie şi m-am gîndit că ar fi extraordinar să împart toate acestea cu cei care nu au avut şansa să le experimenteze. N-a fost extrem de bine gîndită şi plănuită, dar se pare că această abordare a educaţiei prin experienţă este puternică pentru dezvoltarea capitalului social (valori sociale cum ar fi încrederea, responsabilitatea), pentru acţiunea în comunitate şi încheierea moştenirii postcomuniste de atomizare socială. Şi acestea se realizează nu prin teorie, ci „făcînd“, printr-o abordare practică (learn-by-doing). Cineva spunea: „Pentru a-şi cultiva simţul responsabilităţii, tinerii trebuie să aibă responsabilităţi; pentru a învăţa să le pese, ei trebuie să înfăptuiască acte de binefacere; şi pentru a învăţa să le pese de binele comun, ei trebuie să contribuie la acesta“ (Thomas Lickona). Acesta este unul dintre citatele mele preferate şi surprinde esenţa întregului concept de învăţare prin experienţă pentru a servi binelui comun.   

Vizitarea României a influenţat decizia doctoratului sau a fost viceversa?  

Nu aveam nici un fel de interes sau cunoaştere faţă de ortodoxie pînă să mă mut în România. Dar voiam, de asemenea, să studiez bine România, aşa că am început să citesc şi, avînd o pregătire în filozofie şi teologie, nu mi-a fost prea dificil (cu toate că scrierile lui Stăniloae constituie o adevărată provocare). Sînt creştin, dar nu eram deloc interesat să „schimb“ religia cuiva, ci mai degrabă să urmez porunca iubirii şi să încerc să înţeleg schimbarea socială prin ştiinţele sociale. Am început să-l citesc pe Stăniloae şi m-am îndrăgostit de stilul lui de teologie ce subliniază că drumul spre Dumnezeu este atins prin iubirea aproapelui. Este o teologie care accentuează cele două porunci: iubeşte-l pe Dumnezeu şi iubeşte-ţi aproapele. Am văzut, astfel, şi multe căi de a integra ortodoxia răsăriteană şi ştiinţele sociale. Am perceput teologia lui Stăniloae ca pe un cadru superior oricărui altuia pentru a motiva şi a atribui un raţional teologic muncii de dezvoltare comunitară în care eram deja implicat. Pregătirea mea protestantă punea prea mult accent pe prima poruncă, o neglija pe cea de-a doua şi, prin urmare, nu oferea un sens acţiunilor pe care le întreprindeam în munca mea de dezvoltare comunitară. Cu ortodoxia, am simţit că am ajuns în sfîrşit acasă.  

Doctoratul meu îşi are o rădăcină în ortodoxia răsăriteană şi una în ştiinţele sociale/umaniste. În principiu, în Occident, teologia şi ştiinţele umane au luat-o pe căi separate, deoarece graţia divină şi natura sînt văzute adesea ca fiind în opoziţie. Ortodoxia răsăriteană are puterea de a construi o punte între aceste două domenii, între Atena şi Ierusalim, ca să zicem aşa.   

De ce aţi ales Lupeniul ca loc în care să trăiţi şi ca sediu al fundaţiei dvs.?    

În mare parte datorită apropierii de Parcul Naţional Retezat.  

Cum vi s-a părut comunitatea de acolo?       

Foarte suspicioasă la început; ne priveau ca pe nişte extratereştri. Toată lumea ştie că Valea Jiului este o zonă dificilă. Sînt oameni decenţi, simpli, acolo. După o perioadă lungă petrecută la Lupeni şi după înfruntarea mai multor „intemperii“, oamenii vin acum şi îmi strîng viguros mîna, spunînd „cu respect“. Ştiu că sîntem aici pe termen lung şi că plănuim să ne petrecem restul vieţii în România.  

Cum v-au primit?   

În multe feluri. La început am făcut echipă cu salvamontiştii, şi asta nu a decurs prea lin, s-a terminat cu un proces foarte lung pe care noi l-am cîştigat. Şeful de acolo fura bani de la noi prin tot felul de metode; una din ele era ca el (şi contabilul nostru) să ne spună că sîntem investigaţi de Garda Financiară. Fabricau documente false şi au mers atît de departe încît ne-au spus că persoane din încăpere (îmbrăcate în costume negre) sînt de la Gardă şi ne-au păcălit să plătim „mai puţin şi mai repede“. Eram destul de naivi pe atunci, acum cunoaştem trucurile de genul ăsta; am fost „botezaţi“ într-ale corupţiei prin 2000-2003. Acum ştim ce înseamnă „a fi isteţ ca un şarpe“. Înseamnă să cunoşti armele inamicului tău (şarlatanie machiavellică), chiar dacă tu, la rîndul tău, nu le-ai folosi niciodată.  

S-a schimbat ceva acolo în momentul de faţă?  

Da, lucrurile cu siguranţă s-au îmbunătăţit. Sînt mai multe parcuri, sînt (relativ) mai puţini cîini vagabonzi, mai multe flori, mai puţine priviri ostile, drumurile sînt mai bune, avem legume şi fructe iarna; în zona de schi din Straja e zăpadă acum; lucruri minore, dar care contează. Şi oamenii încep, încet-încet, să realizeze că este nevoie să ia iniţiativă şi că nu pot aştepta să facă statul totul.   

Dar în relaţie cu dvs.?

Am reuşit să ne mutăm din apartamentul de la bloc într-o casă la ieşirea din oraş, lîngă rîu. Această mutare ne-a schimbat viaţa într-un mod major. (Eu sînt de părere că blocurile sînt un pic dezumanizante. Nu acesta era scopul lor?) Trăim alături de ţărani şi ei sînt oameni minunaţi şi interesanţi. Avem produse locale: miere, păstrăv, ţuică; ocazional, cîte unul dintre ţărani apare noaptea tîrziu la uşă, cerînd o ţigară sau o gură de palincă. Şi acestea sînt lucrurile care dau savoare vieţii. Fiica noastră, Briana Jelsa (6 ani), merge la grădiniţă. Am fost foarte impresionaţi de spiritul şi devotamentul cadrelor didactice (în special după reducerile salariale). Sînt oameni nobili şi primesc o doză de speranţă ori de cîte ori îmi duc fiica la şcoală şi văd entuziasmul şi devotamentul acestora. Bravo lor! 

Cum aţi găsit România în general? 

Iubim România. Cei mai buni prieteni ai noştri sînt români. Nu sîntem nişte fani înfocaţi ai culturii americane. Mi-e ruşine că nu am învăţat limba română mai bine (o folosesc, dar nu fluent), dar acest lucru este o prioritate pe agenda mea, după ce voi termina doctoratul. Din cauza moştenirii comuniste, rolul ONG-urilor şi al societăţii civile nu este susţinut aşa cum ar trebui. Acest lucru face ca munca noastră aici, în România, să fie dificilă din punct de vedere financiar. 

Conceptul de la care porneşte activitatea dvs. mi se pare interesant. Aţi legat teologia ortodoxă de aventură, de viaţa organizată şi responsabilizată în aer liber. Puteţi explica relaţia dintre cele două?

Irineu, Marele Părinte umanist al Bisericii, spunea: „Slavă lui Dumnezeu este omul viu“ – citat care este chiar un subtitlu al lucrării mele de doctorat. Fiind în natură, frumuseţea ei ne trezeşte la bine. Dar nu este vorba doar de aventură; însă aventura şi activitatea în aer liber sînt un catalizator pentru acţiune în numele comunităţii. Aventura în aer liber face să apară scînteia, dar obiectivul este de a-i dezvolta actorii care să lucreze în numele binelui comun. Regula perfectă a creştinismului – definiţia sa exactă, cel mai înalt vîrf al său – este chiar acesta: „să caute ceea ce este în beneficiul tuturor“ – spunea Ioan Gură de Aur. Eu spun doar că, pur şi simplu, activez principii proprii ortodoxiei, care au fost îngropate de zeci de ani de comunism. Biserica timpurie era foarte activistă. Eu doar încerc să ajut tinerii şi societatea să revină la activismul orientat spre binele comun, rezolvînd problemele comunităţii prin strategii cît se poate de practice. Este foarte important de menţionat, în ceea ce priveşte munca noastră la Fundaţia Noi Orizonturi, că lucrăm atît cu biserica, cît şi cu sistemul şcolar. Misiunea noastră este de a oferi programe şi modele de calitate, cu toţi actorii sociali posibili.

Am scris, într-un număr precedent, despre cluburile IMPACT. Ce au reuşit să realizeze, în mod real, participanţii la acestea?

De exemplu, tinerii au construit prima (apoi, şi a doua, şi a treia) toaletă ecologică de la intrarea în Parcul Naţional Retezat. Locul arăta îngrozitor, iar ei au rezolvat această problemă pentru a ajuta turismul din zonă. De asemenea, au instalat limitatoare de viteză în Lupeni şi au obţinut 1500 de semnături, după ce, iniţial, primarul s-a arătat reticent cu privire la proiect. Tinerii din Cluj au convins autorităţile să instaleze o „zebră“ (trecere de pietoni) lîngă o şcoală. Modelul IMPACT, construit de la început în România, e acum aplicat în Republica Moldova, Honduras, în cîteva locuri din Statele Unite şi sîntem în discuţii pentru aplicare şi în alte ţări. Mulţi ne-au spus că este unul dintre cele mai bune modele de dezvoltare pentru tineri, din lume. 

Credeţi că s-a schimbat ceva în ultimul timp în România, şi că dvs. aţi reuşit să schimbaţi ceva? 

„Schimbare“ este un cuvînt complicat şi dificil. Cred că noi – şi experţii din domeniul dezvoltării tinerilor sînt de acord cu asta – am lansat un proces puternic de schimbare: tinerii care devin agenţi ai schimbării, soluţii locale pentru probleme locale, şi acesta este un lucru puternic susţinut de dovezi concrete. Mulţi dintre tinerii care au colaborat cu noi sînt vîrfuri în comunităţile lor şi au plecat să studieze la universităţi importante din străinătate.  

a consemnat Iaromira POPOVICI

Mai multe