Un alt tip de muzeu
Uimirile mele, marile mele mirări în faţa Occidentului se petrec mai puţin în preajma construcţiilor excentrice, a marilor monumente istorice, a peisajelor exotice sau a semnelor evidente de bunăstare. Mai curînd, mă impresionează normalitatea sub care se desfăşoară viaţa de zi cu zi a francezilor, englezilor, berlinezilor, austriecilor, cehilor; şi buna lor creştere, politeţea chiar şi distantă, ospitalitatea lor care nu se manifestă zgomotos, sub forma unei dorinţe de a flecări necuviincios şi de a trage cît mai multe foloase de pe urma străinului venit să le viziteze ţara, ci una de tip onest, în care simţi că eşti bine-venit, prin simplul fapt că tot ceea ce ţi se promite în pliante ţi se şi oferă.
În contrast cu toate cele descrise mai sus, avem aici, în România, destule motive să ne simţim mai puţin acasă decît oriunde în altă parte a lumii. Avem zilnic, în preajma noastră, dovezi de mitocănie, proastă-creştere, indiferenţă, cruzime, ignoranţă.
În ciuda acestui fapt, sau poate tocmai de aceea, de cîte ori ies în stradă, mă simt tot mai mult tentată să-i construiesc copilului meu, ad-hoc, un muzeu al gesturilor rare şi, în aparenţă, inutile, tocmai pentru că, prin singularitatea lor, nu par a construi nimic. Şi totuşi: îi arăt, ori de cîte ori am ocazia, un puşti care aruncă hîrtia la gunoi, semnul politicos prin care o doamnă este invitată să intre prima pe uşa unei cafenele, mîna de ajutor care i se oferă unui bătrîn ca să urce scările autobuzului, felul în care o doamnă îşi cere scuze că a blocat, cu sacoşele, intrarea într-un magazin, faţa de masă albă şi serviciul impecabil dintr-un restaurant, surîsul binevoitor al celui împins din greşeală de un trecător, invitaţia adresată celui dezavantajat de a sări peste rîndul din faţa casei de marcat sau a cabinetului medical. Îi mai povestesc, oricît de des, despre un medic care şi-a primit pacientul zîmbind, despre un dascăl care-şi preţuieşte elevii, despre grupul de tineri – nevedete – care traduce varianta latină a Bibliei în româneşte, despre profesori care construiesc instituţii de cultură, despre studenţi săraci care muncesc pentru a-şi plăti taxele, despre membrii organizaţiilor sau asociaţiilor care împart prezervative la sate, dăruiesc ghiozdane copiilor săraci sau adună bani pentru un microbuz şcolar, despre doctoranzi care-şi omagiază maeştrii, despre cei care muncesc, neştiuţi şi nelăudaţi de nimeni, la restaurarea bisericilor. Nu ostenesc să caut şi alte exemple, oricît de puţine: mici semne de normalitate: ici-colo, un articol bine scris, un talent autentic şi cuviincios, o ţinută îngrijită, un gest de politeţe sau unul de îngăduinţă, un semn de generozitate sau de compasiune lipsit de ostentaţie, un colţ de natură bine îngrijit, un dialog cu argumente şi idei, un semn de prietenie rară sau de admiraţie, un dar făcut cu gînd bun, un cartier bine gospodărit, un magazin curat.
În final, i-aş propune copilului meu nu doar să privească acest muzeu, ci să se înscrie printre exponatele lui, să dea de privit celor care caută, ca şi mine, imagini ale unei societăţi cuviincioase.
Maria Iordănescu este psiholog.