Umbreluțe și plutiri
La mare, serile, în toate etapele posibile, eram nelipsiți din parcurile de distracții. Oricît de derizorii ar fi fost, de banale, de lipsite de imaginație, exercitau asupra mea (și continuă să exercite) o atracție n-aș zice chiar inexplicabilă.
Sigur, era, mai întîi, nevoia de a ieși undeva serile. Dar și aici existau diverse alte opțiuni, unele evident mai fancy. Însă spectacolul omenesc de aici nu putea fi înlocuit cu altceva. Diversitatea semenilor noștri adunați laolaltă și bucurîndu-se, cum știa mai bine fiecare, era un spectacol în sine. Unii îl puteau considera excesiv, obositor. Mie, uneia, îmi plăcea de fiecare dată, și-mi place și acum. Fac și eu parte din el în egală măsură cu ceilalți. Și, de fapt, nu e un spectacol, ci o mostră de omenire împărtășind ceva. Și chiar dacă, uneori, imaginea „distracției” colective poate fi grotescă, mie mi-e dragă. Îmi place să simt atît propriile-mi emoții, cît și pe cele ale oamenilor din jur. Mi se pare înduioșător și, uneori, chiar înălțător.
Oricum, pentru înălțări veneam, îndeobște, în parcurile de distracții. Căutam, la prețul de aproximativ 10 lei biletul, senzația de zbor și plutire. Care, în ciuda prețului, nu era deloc una ieftină: în cele două-trei minute de învîrtit și înălțat cu umbreluțele din Neptun, de pildă, eram în al nouălea cer. Retrăiam acolo, în limitele posibile, senzația zborului din visele copilăriei și adolescenței. Pe aceea pe care o tot căutam cînd mă dădeam cu orele în leagăn. Pe aceea spre care aspiram, altfel, și cînd înotam. Și pe care am învățat, cu chiu, cu vai, s-o simt, mai la maturitate, doar visînd.
Și, culmea, o găseam. Erau trei minute de extaz în scaunul de plastic al umbreluțelor care mă înălțau și mă coborau cu cît avînt erau ele în stare. În momentele acelea, cu părul în vînt și inima nu cît un purice, ci la mărimea ei naturală, aș putea spune că eram fericită. Și asta nu se întîmpla doar cînd aveam 5-6 ani, și nici doar 12-13. Ci și cînd aveam peste 30. Cînd eram mamă și veneam cu odrasla mea în parcul de distracții.
Veneam, desigur, cel mai mult pentru băiețelul meu. Dar el avea propriile lui gusturi și opțiuni. Îi plăceau, de pildă, mașinuțele care se ciocnesc. Mașinile de curse și diverse alte avionașe și carusele. Dar umbreluțele mele „tradiționale” nu erau neapărat printre preferatele lui. Cît era mic și încă mai putea fi „luat pe sus”, ne dădeam împreună. Atunci era altfel, și pentru mine: simțeam plutirea, dar grija față de el mă făcea să nu mă las cu totul în voia ei, să fiu în altă postură, mai stăpînită. Să fiu mamă, full time, bătea nevoia mea de plutire, de lăsare în voie.
Dar băiețelul a crescut și s-a ajuns în etapa în care nu mai avea chef să se dea cu mine în ceva. Dimpotrivă, se întîmpla deja reversul: dacă el alegea ceva, și noi, adulții din jurul lui, ne conformam (deși uneori alegerile lui ne depășeau putințele, precum în cazul unor rollercoaster-e periculoase, dar asta-i altă poveste). Cert e că, atunci cînd el a mai crescut, m-am reîntors la plăcerea mea de altădată: cea a micului zbor controlat, a plutirii de 10 lei și de trei minute. Familia mea a înțeles că, de fapt, eu aveam nevoie de acest intermezzo legănat și plutitor. Deși poate li s-a părut o ciudățenie, mi-au înțeles-o și m-au însoțit, răbdători, ani de zile, la umbreluțe. Unde, pentru cele deja menționate trei minute, ieșeam din rolul cotidian de mamă și mă întorceam la cel de fetiță și adolescentă cu vise de zboruri.
A venit, de la sine, un moment în care n-am mai simțit nevoia să mă mai dau în umbreluțe. Cred că am reușit, într-un tîrziu, să-mi trăiesc plutirile și zborurile mai pe dinăuntru. Dar parcul de distracții va rămîne mereu, pentru mine, o posibilitate. Cea unei evaziuni scurte și simple.