Umbre şi măşti

Apucă punga subţirică în care sînt nişte mere, punga se rupe, merele se împăştie peste tot. Ia altceva din coş şi nu-i găseşte codul de bare. Se emoţionează şi îi tremură mîinile. Cititorul de coduri nu-l ascultă, trebuie să tasteze manual; o face şovăielnic, cu mare grijă, apasă pe taste ca pe ouă, i se aburesc ochelarii, se scuză necontenit – „Ştiţi, sînt nou, abia am început…“

Casierul ăsta e drăguţ. Nici n-are faţă de casier, gîndesc în timp ce îi spun că e totul OK, că nu mă grăbesc, că e normal să fie aşa la început şi alte chestiuni menite să-l îmbărbăteze. Cum adică n-are faţă de casier? Păi, e slab şi înăltuţ, cu un smoc de păr ciufulit în cap, cu nişte ochelari de tocilar, cu picioroange lungi, adolescentine, mîini aşijderea, unghii mici, roase din carne, o încheietură a mîinii străvezie prin care se văd venele şi o sumedenie de brăţărici gen sforicica prieteniei. „Şi cum ar trebui să arate un casier?“, mă întreb tot în gînd, amuzată de forţa extraordinară a stereotipiilor care nu fac altceva decît să pună lumea în sertarele care i se cuvin. Nu de alta, dar, în lipsa lor, avem toate şansele s-o luăm razna, lumea ar fi teribil de dezlînată, impredictibilă şi ni s-ar prelinge printre degete.

Prin urmare, cum ar trebui să arate un casier? Păi, ar trebui să fie în primul rînd casieră şi să fie nici prea-prea, nici foarte-foarte, poate între două vîrste, o figură pe care s-o uiţi instantaneu. Dar un medic? Sau un contabil? Cum trebuie să arate un contabil? O persoană şoricie, îmbrăcată în trenci şi cu o servietă destul de uzată în mînă? Un detectiv are mustaţă şi ochelari negri de soare? Un bodyguard de la farmacie trebuie să fie mai în vîrstă şi să arate mai slăbit ca bătrînul ăsta care-şi ridică reţeta de compensate? De ce o mireasă trebuie să arate ca o mireasă? De ce majoritatea lor sînt încorsetate în rochii mult prea incomode? De ce aproape toate par mai degrabă triste şi preocupate? O femeie într-o rochie lejeră, în pantofi fără toc, cu părul liber şi fără mari probleme de organizare n-ar intra în imaginea colectivă pe care o avem despre mireasa standard. D-aia.

Cum arată un fizician care face parte din echipa de savanţi care a reuşit deunăzi să pună o sondă spaţială pe o cometă? Păi, arată ca Matt Taylor. Matt Taylor e un tip extra-mega-ultra, o combinaţie între un Bono pe vremea cînd încă mai era cool şi un motociclist din Hell’s Angels. A apărut la televizor în timpul în care se săvîrşea spectaculoasa aterizare pe cometa în mers. Braţe tatuate de sus pînă la încheieturi în ceea ce se numeşte tattoo sleeves, ochelari mişto, freză şi barbă de hipster. Pe el avea o cămaşă cu multiple figuri feminine închingate în harnaşamente de piele specifice jocurilor erotice gen bondage – uniforma fetei din Fifty Shades of Grey, dar mai colorată. Cămaşa aia şi braţele tatuate ale savantului englez au făcut furori. N-arăta a savant. N-avea o claie de păr boem, neîngrijit, şi nici halat alb. Nu era firav şi adus de umeri, după mii de ore de stat în faţa calculatorului. Nu părea rupt de lumea reală şi cufundat doar în realităţile lui cosmice. Cămaşa pe care o purta a fost catalogată drept sexistă de o mulţime de femei bătăioase. Robotul Philae se desprindea de mumă-sa Rosetta după zece ani de călătorie în spaţiu şi după miliarde de kilometri străbătuţi, ateriza pe nenorocita aia de cometă, iar bună parte din public comenta cămaşa omului. Care şi-a cerut scuze în lacrimi că a ofensat atîta lume. Dacă tipul se încadra în stereotipul aşteptat, poate că mai puţină lume auzea de aventura asta senzaţională a minţii şi a ştiinţei umane. Tot e bine.

Casierul meu care n-arată a casier a terminat de scanat cumpărăturile. S-a blocat în faţa opţiunii de a plăti cu cardul. „Asta n-am mai făcut-o“, zice. N-are nimic, am timp, i-am replicat. „Avem tot timpul să începi să arăţi precum un casier“, am continuat cu amărăciune în gînd, eu exersînd de multă vreme aparenţa unui client insipid pe care-l uiţi în secunda doi.

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.