Ultimul dintre oamenii președintelui Nixon
Este redactor la Washington Post, unde lucrează de 47 de ani. Bob Woodward (n. 1943) este unul dintre cei care au contribuit la realizarea investigațiilor care au condus în cele din urmă la demisia președintelui Nixon. Este autor sau coautor a 18 cărți și cîștigător a două Premii Pulitzer. Fragmentul de faţă este o avanpremieră la volumul Ultimul dintre oamenii președintelui, aflat în curs de apariţie la Editura Litera în traducerea lui Petru Iamandi. La Editura Litera a apărut, de același autor, şi cartea Frica. Trump la Casa Albă.
Cercul restrîns al lui Nixon părea să fie, în același timp, o groapă cu șerpi și o grădiniță. „Aș zice că s a cam grăbit cu resentimentele“, remarcă Butterfield. „Asta e. Cum îți spuneam, Alex, nu vreau să mai aștept.“ Haldeman îi promise să l prezinte președintelui în ziua aceea sau în următoarea. „Sînt prea multe de făcut, iar pentru asta trebuie să colaborezi cu președintele la fel de strîns ca mine.“
„Președintele lucrează numai prin mine“, îl atenționă Haldeman. Iar scopul era ca Butterfield să fie un alt Haldeman. Între timp, iată care era planul. „Dacă intră, tu ieși.“ Din cînd în cînd, președintele intra în biroul lui Haldeman. „Dacă intră, să ți vadă doar spatele“, îl instrui Haldeman: „Se sperie, dacă te vede.“ Butterfield își amintea: „Mă ascundeam pe după coloane sau eram gata s o fac, înțelegeți? Mă furișam prin Aripa de Vest, ca să nu l sperii pe președinte, ca orice față nouă. A fost o perioadă foarte dificilă.“ Haldeman mai avea ceva. Președintele era interesat să se consemneze cît mai mult din trecerea lui prin Biroul Oval. De aceea voia ca un membru de marcă al personalului să participe la fiecare întrunire și să și noteze chestiunile cele mai importante. „Nu numai chestiunile în sine, ci și atmosfera întrunirilor. Președintele vrea un fel de «rapoarte anecdotice». Și de asta vreau să te ocupi tot tu.“ Butterfield urma să fie una dintre puținele persoane care aveau să stea lîngă Nixon după ce acesta se obișnuia cu el. Kissinger, John Ehrlichman, vechi consultant juridic și asistent în cadrul Casei Albe, ca și Haldeman, urmau să întocmească aceste rapoarte.
Cele două săptămîni în care se ascunse de Nixon fură chinuitoare pentru Butterfield. Pe 18 februarie, Haldeman intră val-vîrtej în biroul lui Butterfield. „La naiba!“, exclamă el. „Exact ce nu voiam să se întîmple! M a sunat Jo, trebuie să ajung în California.“ Jo, soția lui, încă nu venise în Washington și Haldeman trebuia să semneze mai multe acte legate de vînzarea casei din California. Trecuse aproape o lună și Butterfield tot nu i fusese prezentat lui Nixon. „Trebuie să mergem la el. Trebuie să mi ții locul cît lipsesc“, zise Haldeman. Urma să lipsească patru zile.
„A fost groaznic“, își amintea Butterfield. „M-a înșfăcat de braț și mi a spus: «Mă așteaptă o mașină care să mă ducă la Aeroportul Dulles. Mă întorc la Los Angeles. Exact ce nu voiam să se întîmple! Trebuie să te duc acum la el, să te prezint. Ce ghinion!» Așa că am luat o la fugă pe coridor…
Haldeman era înnebunit. Am dat buzna în Biroul Oval, gîfîind și neanunțați. Sigur, el putea face asta. Mi aduc aminte și acum reacția președintelui. L am speriat. Ce dracu’ se întîmplă? E Haldeman, cu insul ăla misterios. Cu același pas săltat, am înaintat pînă în mijlocul Biroului Oval. Iată l pe președinte, față n față cu doi inși care au dat buzna peste el. S a ridicat și a venit spre noi. „Domnule președinte“, spuse Haldeman. „Vi l prezint pe Alex Butterfield. El e cel despre care v am vorbit. Asistentul meu. A lucrat în aviație.“ Haldeman adăugă și că trebuia neapărat să plece în California, ca să și vîndă casa. „Voi fi plecat trei sau patru zile. Alex îmi va ține locul – am vrut să vi l prezint înainte de plecare. Alex va fi în biroul meu începînd de mîine și va superviza activitatea din Biroul Oval în următoarele patru zile.“ „E o mare onoare să vă cunosc, domnule președinte“, spuse Butterfield, întinzînd mîna. „Și să lucrez aici, desigur. Vă sînt extrem de recunoscător pentru această numire. E o mare onoare pentru mine să fac parte din echipa dumneavoastră.“
Cei doi își strînseră mîna cu putere. „Eram doar trei oameni acolo și sosise momentul să vorbească și al treilea“, își amintea Butterfield. „Ăăă, hm, ăăă“, mormăi președintele, dregîndu și glasul și făcîndu i semn lui Haldeman. „Mda, mda.“ Își duse mîna dreaptă la gură, acoperind o pentru o fracțiune de secundă. Părea că vrea să spună ceva, îi aruncă o privire lui Butterfield și îi făcu semn lui Haldeman. Dar tot nu izbutea să rostească vreun cuvînt. Nixon începu să facă niște cercuri mici cu mîna, ca și cum ar fi încercat să și aducă aminte de ceva. „Mda, mda“, mormăi el din nou. Butterfield îl implora din priviri pe Haldeman. Nixon scoase cîteva sunete guturale, joase, care erau departe de a fi cuvinte. Brusc, începu să și miște un picior înainte și înapoi, de parcă ar fi vrut să scurme covorul. Era un adevărat supliciu. Butterfield se pregătea să spună o rugăciune, să implore divinitatea să l ajute pe președinte, să facă ceva, orice.
Pe neașteptate, Haldeman își schimbă poziția. „Bună idee“, se gîndi Butterfield, schimbîndu-și-o și el. Dar simțea că nu și mai poate coordona mișcările. În liniștea din jur se trezi că scurmă și el covorul, ca Nixon. Un moment mai penibil nu trăise în toată viața lui! Președintele părea că se căznește să spună ceva. Transpira, dar nu izbutea să scoată un cuvînt, doar niște mîrîituri. Nimic inteligibil. Cineva trebuia să pună capăt acestei suferințe, se gîndi Butterfield și dădu să vorbească. Voia să spună ceva despre nerăbdarea lui de a se apuca de treabă. Dar, în aceeași clipă, Haldeman interveni, amuțindu l. Butterfield nu reținu cuvintele lui Haldeman, dar tensiunea părea că dispăruse. Amîndoi aproape că alunecară spre ușă, de parcă tocmai ar fi amînat o ședință obișnuită. Butterfield se simțea ca un strigoi. „Vă mulțumesc mult, domnule președinte“, spuse Haldeman, aproape pițigăiat. „Alex va fi in biroul meu mîine la prima oră. Am să l instruiesc cum să vă pregătească primele ședințe de săptămîna viitoare.“
„Foarte bine, foarte bine“, răspunse președintele. „A, era să uit. Bob, în legătură cu recepția aia din Aripa de Est, știi care, cu diplomații. Vii și tu?“ „Nu, domnule președinte. N am prevăzut și asta. Vreți să vin și eu?“
„A, nu. Te sun după aceea.“ Haldeman îl apucă de umăr pe Butterfield și ieșiră amîndoi în grabă din Biroul Oval. „La naiba, la naiba!“, repetă Haldeman, în timp ce se îndreptau în fugă spre biroul lui. Ajunși acolo, după cîteva minute, Butterfield se lăsă să cadă într un fotoliu. „Ce am greșit?“, întrebă el. „N ai greșit nimic“, insistă Haldeman. Era vina lui că nu găsise un moment mai relaxat din programul președintelui. „Mîine ar fi fost mult mai bine. Are o zi destul de ușoară. Sau duminică, după slujba religioasă. Înțelegi acum de ce am vrut să alegem momentul cel mai potrivit?“ „Desigur.“ „Ar fi trebuit să am mai multă răbdare. Dar acum am nevoie de tine acolo mai mult ca niciodată.“
Haldeman plecă imediat. Butterfield rămase singur să și facă griji. Nici măcar un cuvînt! Nu știa din ce motiv, știa însă că fusese un dezastru total, o experiență pe care nu crezuse că o va avea vreodată. Trei minute pe care nu avea să le uite niciodată. Nu știa ce să facă. Era ca și mort, cum spusese Haldeman mai devreme? Ce înseamnă să fii invizibil. Ce înseamnă să nu fii atent. Președintele știa măcar de existența lui? Că fusese în Biroul Oval, scurmînd covorul, aproape traumatizat? Din cauza lui reacționase președintele așa? Mai mult ca sigur.
„Nici nu vă pot spune cît de rău a fost“, își amintea Butterfield. „Mă gîndeam: unde dracu’ am nimerit? În Disneyland? Habar n-aveam ce avea să se întîmple cu mine în următoarele zile.“