Ultimele zile din viața pisicii
Pisica părinților mei trage să moară, se stinge pur și simplu de bătrînețe. Știam cu toții că va sosi și clipa asta, deși nu eram pregătiți pentru ea, niciodată nu ești pregătit, nici măcar cînd e vorba de animăluțele cu care ți-ai împărțit o parte din viață. Cînd ai mei au găsit pisica corcită cu persană, cu botul turtit și o uitătură mai degrabă a dracului decît blîndă și sfioasă, cum îi șade bine oricărei pisici, mirosea a grajd – locul unde probabil că-și petrecuse ultimele luni –, avea blana încîlcită și lipită de spate, de la mizerie, și doar cîțiva dinți în gură. Se pare că trăise vremuri grele. Am spălat-o în cadă, eu și mama, a stat, de bine, de rău, însă după aia s-a cocoțat pe cea mai înaltă porțiune a gardului, de unde n-a mai coborît vreo două zile – ne arunca doar priviri urîcioase, pline de dispreț. Cînd i s‑a făcut foame, a venit. Mînca non-stop, mînca și torcea, apoi vomita și o lua de la capăt, de parcă n-ar mai fi văzut mîncare de un secol. Veterinarul i-a spus mamei că era o pisică trecută binișor de zece ani, că făcuse nenumărate rînduri de pui, dar mai ales că ar avea un carcinom în gură și că n‑o va duce mai mult de un an, maximum doi. Au trecut de atunci încă zece ani, zece ani senini și fericiți din viața ei de pisică, cu locuri calde unde să se cuibărească, mîngîieri și mîncare din belșug, cu o curte doar a ei pe care s-o „păzească“ de alte pisici vagaboande, exact ca un cîine. Acum e trecută de 20, „e bătrînă ca noaptea“, obișnuim noi să glumim pe seama ei. N‑a primit niciodată un nume, imaginația noastră n-a mers niciodată mai departe de alintul „muți“. E doar o pisicuță de pripas care s-a insinuat cumva în viețile noastre. Pînă s-o cunosc, nu‑mi plăceau deloc pisicile, acum sînt îndrăgostită de ele, dacă ajungi să iubești o pisică, le iubești pe toate. Pisica cu botul turtit și-a petrecut cîteva ierni la rînd în apartamentul nostru cu două camere din București și mereu s-a comportat gentil, ca o musafiră. Își găsea mereu locuri noi unde să se ascundă, dispărea pentru cîteva ore sau alte ore și le petrecea pe pervaz, uitîndu-se la vrăbii sau la schimbări subtile ale luminii de afară, doar pisicile văd și înțeleg astfel de lucruri. Nu ne deranja cu nimic. Doar seara, cînd ne uitam la cîte un film, îndrăznea să se urce în pat și să se așeze pe pieptul unuia dintre noi – aștepta să fie mîngîiată. Mi-am dat seama treptat că pisicile sînt niște ființe cu totul speciale, n-au stereotipii precum cîinii, nu te poți plictisi cu ele. Știu să comunice, au o gamă foarte largă de miorlăieli diferite, dacă le cerți sau le superi cu ceva, găsesc zeci de moduri total diferite ca să se răzbune.
În ultimele zile, de fiecare dată cînd sună telefonul și e mama, mă gîndesc că o să-mi spună că „gata“. Adevărul e că se chinuie, exact ca un om foarte bătrîn care simte că încă mai are în el un strop de viață și trage de ea cît poate. Chiar și acum instictul de supraviețuire e puternic, nu se lasă în voia morții cu una, cu două. Face eforturi să se ridice, să mănînce măcar un pic, deși nu mai poate să stea în picioare, mănîncă culcată, apoi se împleticește pînă la litieră. „Nu-mi mai povesti“, îi spun mamei, la telefon, „îmi face rău.“ Și chiar simt cum mi se pune un nod în gît. Vara trecută a stat cîteva zile la noi, cînd ai mei erau la mare, și deja nu era bine. Respira anevoie, se sufoca, îi tremura capul. Într-o zi a încercat să se urce pe birou și a căzut, atunci a scos un miorlăit foarte ciudat, de jale, de disperare, aproape uman. E cumplit de greu să asiști la suferințele unui animal bătrîn, pentru că nu poate să vorbească, nu știi ce să faci, cum să le alini, ți-e o milă infinită. E aproape la fel de greu ca în cazul oamenilor, în fond sîntem niște organisme alcătuite la fel, aceleași celule, aceeași durere, aceeași inimă care la un moment dat se oprește. În fiecare noapte mă rugam ca pisica să mai reziste, să nu moară aici, sub ochii mei. Nu suportam să o văd murind, să asist la acel moment de trecere – un animal viu, afectuos, care vine la tine cu cele mai bune intenții, ți se așază pe piept și toarce, să înțepenească, să se transforme într-o cîrpă. Adevărul e că dorința mea era egoistă – să ținem moartea cît mai departe de noi, să se întîmple în altă parte, pentru că nu reușim să înțelegem și să acceptăm că o ființă care există, chiar și o pisică, peste cîteva secunde nu mai este.
Însă nu e pentru prima dată cînd ne aflăm într-o astfel de situație, cînd avem de-a face cu sfîrșitul unui animal bătrîn. Anul trecut a murit cățelușa noastră care, la fel ca pisica, trăise mult și bine, peste 20 de ani, ceea ce pentru un cîine e enorm. Tot o cățelușă găsită pe stradă și care a fost, în toți anii care au urmă, calină și recunoscătoare pentru orice. A locuit mai bine de cinci ani cu noi, într-o garsonieră, apoi am „împrumutat-o“ pe termen nelimitat alor mei, care aveau curte și o viață mai așezată. Cîinele a dus-o bine, a fost iubit și răsfățat, însă, odată cu înaintarea în vîrstă, au început să apară rînd pe rînd toate beteșugurile aferente. La început a surzit, deși inițial o bănuiam că se preface, că e pur și simplu plictisită să mai răspundă la diferite comenzi și că a devenit mai indolentă. Apoi a început să nu mai vadă bine, cataractă probabil, ambii ochi îi erau cuprinși de albeață. Doar mirosul îi mai rămăsese intact și o ghida cu aceeași precizie spre mîncare, mai ales spre cea care îi plăcea, pentru că întotdeauna a fost un cîine mofturos. În ultimii ani devenise și mai mofturoasă, mai ursuză, scheuna și plîngea din orice, poate că o dureau oasele ei bătrîne, articulațiile, n-am știut niciodată, pentru că la fiecare vizită la veterinar, doctorul ne spunea că e perfect sănătoasă pentru vîrsta ei matusalemică. Ce putem face? Veterinarul ridica din umeri „Așteptați să moară. Sau, la un moment dat, alegeți a doua variantă…“ La un moment dat, a intervenit altceva – senilitatea. Și a fost, cel puțin în aparență, exact la fel ca la oameni, aveai senzația că stai cu un bolnav de Alzheimer în casă. Cîinele nu mai recunoștea pe nimeni, nu mai avea instinctul de a ieși afară ca să-și facă nevoile, făcea pe ea, îi puneam scutece, nu mai avea ore fixe de masă, nu mai știa dacă era noapte ori zi. Totuși, se agăța de viață. Uneori avea niște crize, o apuca o vrie și tropăia cu pași mărunți prin casă, izbindu-se de mobilă, oarbă și surdă. Era grotesc. Cu puțină vreme înainte să moară, am ținut-o în brațe, într-o noapte, cîteva ore și am mîngîiat-o. Nu părea să mai simtă mîna și mîngîierea. O singură dată, cînd am strigat-o pe nume, a tresărit și i-am surprins în ochi o frîntură de lumină, de luciditate, am regăsit acolo pentru cîteva secunde cîinele loial și bun care a fost cîndva.
Pînă la urmă, după luni întregi în care cîinele era din ce în ce mai rău, am ținut o ședință de familie și am ales a doua variantă. E aici o delicată problemă de conștiință, nimeni nu ne poate spune dacă am făcut bine sau am procedat greșit. Oare ai tu dreptul, ca om, să hotărăști pentru viața unui animal și cînd să-i pui capăt, chiar dacă viața aia a devenit chinuitoare și inutilă, o extensie fără rost a vieții adevărate? Oare ai dreptul tu, ca om, să hotărăști, la un moment dat, pentru propria ta viață atunci cînd ajungi atît de uzat încît nu mai poți să fii de folos nimănui, nici măcar ție însuți? Ai dreptul, ca om, să hotărăști pentru viața altor oameni, atunci cînd aparent nu mai există nici o speranță? Ai dreptul să curmi, să tai, să lași să moară? Dar există vreo formă de viață inutilă sau orice scînteie, rămășiță de viață e, de fapt, o binecuvîntare? Nu încerc să răspund la aceste întrebări, mi-e imposibil, doar cînd mă gîndesc la ele, simt că mă afund într-o negură de nepătruns, dincolo de umila noastră existență a tuturor – oameni, cîini, pisici. În fond, cu sau fără conștiință, bătrînețea și moartea sînt la fel pentru toți.