Ultima zi din vara lui 2023

Vama Veche e copleșită de amintiri din viețile mele anterioare. Mă raportez la ele amestecat, oscilez între clasica nostalgie după anii mai tineri, dor de felul în care arăta locul acum douăzeci de ani, supărare că n-am potrivit altfel lucrurile, mai priceput. Nu aveam mereu stare să asist la spectacolul fără plasă de siguranță pe care fețele trecutului l-ar fi dat, așa că am ocolit Vama ani în șir. Întîmplarea a făcut ca, la acest final de august, să fiu invitată de două asociații pornite recent din inițiativa unor oameni tineri, pe care am avut bucuria să-i cunosc în împrejurări legate de scris și literatură (GOAL și Gene dobrogene), să țin un atelier de scriere creativă, în cadrul unei tabere de activități non-formale. Gazda era un camping din Vamă, iar participanții, către 15 la număr, aveau pînă în 25 de ani.

Ce am încercat eu să le transmit este că povestea personală a fiecăruia reprezintă cea mai bună sursă de inspirație. Că, atîta vreme cît luăm, din viața noastră, momente, locuri și personaje, nu vom suferi niciodată de „blocajul scriitorului”. Că oricine poate scrie o poezie, dacă o privește ca pe o microficțiune. Că, pornind de la același cuvînt, fiecare poate duce narațiunea în locuri nebănuite de ceilalți și tocmai în asta constau autenticitatea și unicitatea scrisului. Că cei din jur ne văd și ne descriu întotdeauna mai frumoși decît ne simțim noi. Și, mai ales, că menirea cuvintelor pe care le potrivește scriitorul este să creeze imagini – pline, colorate, amănunțite – în mintea celui care le citește.

Povestea mea cu Vama Veche, formația, merge pînă în 1999, anul cu eclipsa de soare, cînd am renunțat la Informatică pentru Jurnalism. Un băiat de la Poli din București era mare fan și tot el mi-a descris locul Vama Veche drept un tărîm magic. Cînd ne-am despărțit de tot în gară, m-a învățat cum să-mi dau seama întotdeauna din ce parte trebuie să vină trenul. După ce am urcat, a început viața.

M-am bucurat că tinerii din tabără ascultă încă piesa „Vara asta“. Le-am spus că aveam vîrsta lor cînd a fost lansată. M-au uimit deschiderea lor, încrederea cu care și-au lăsat poveștile să iasă la suprafață, talentul și sensibilitatea pe care doar le-am bănuit, cînd i-am cunoscut. În feedback-ul pe care i-am rugat să mi-l dea la final mi-au spus că au realizat că scrisul e legat de lumea interioară și vindecă. Dar și că nu sînt singuri – în jur e plin de oameni dornici de confesiune, dacă le creezi ocazia. Că s-au întors spre copilărie, spre părinți, spre amintirile vii din ei. Că a scrie înseamnă, uneori, doar a fi un observator atent al propriei vieți. Că au devenit conștienți de lumina din fiecare.

Cred că un astfel de atelier nu te învață, la propriu, cum să scrii, ci îți poate doar oferi sfaturi de care ții cont sau nu, puncte de vedere, un schimb de idei și un mic public în fața căruia capeți un pic de curaj. Îți arată că vulnerabilitatea nu e o slăbiciune ci, din contra, este ceva ce te face să pătrunzi mai adînc în esența lucrurilor care ți se întîmplă și să le transformi în povești scrise, dacă dorești. Iar asta te poate lega în feluri nebănuite, invizibile, de destinele celor din jur și vindeca de însingurare. De fapt, participanții la atelier sînt cei care au făcut ceva pentru mine – mi-am amintit, alături de ei, cît de important e scrisul, în viața mea.

Mi-am parcurs traseul obișnuit din Vamă, cu hamsiile de la Bibi, clătitele dulci sau sărate de pe drumul către mare și sucul cu mult ghimbir, preparat pe loc. Mi-a venit să sun oameni care nu mai sînt și am așteptat mesaje de la cei care nu mai scriu. Am înlocuit amintirile vechi, tatuate cu vîrste diferite, mai tinere toate, cu povești proaspete și tămăduitoare. Sau, poate, cine știe, Tudor Chirilă chiar avea dreptate în versul lui simplu, care a sfidat timpul într-un mod pe care nimeni nu l-ar fi bănuit în anul cu eclipsa de soare – o fi aceeași poveste, care doar merge mai departe.