Ulise în ţesătura topografiilor simbolice

În Numele trandafirului, Umberto Eco descrie un Edificiu, al cărui ultim nivel, al patrulea, interzis cu desăvîrşire neofiţilor, adăposteşte o bibliotecă vastă, poate cea mai amplă bibliotecă a creştinătăţii la momentul acţiunii romanului, rivalizînd cu magnificele biblioteci arabe din Tripoli şi Cairo. Accesul în bibliotecă se face printr-un scriptorium, aflat la etajul al treilea al edificiului, o sală vastă şi bine luminată de cele 40 de ferestre, acolo unde călugări, scribi, copişti se desăvîrşesc prin studierea sau multiplicarea nepreţuitelor manuscrise. Singura legătură între scriptorium şi bibliotecă este călugărul orb Jorge din Burgos, în persoana căruia îl recunoaştem pe Jorge Luis Borges, imensul cărturar argentinian, director orb al bibliotecii naţio­nale din Buenos Aires. Aşa cum afirmă Eco însuşi, un bibliotecar orb părea o bună idee narativă, deci modelul lui Borges se impunea, mai ales că „datoriile se plătesc“, afirmaţie stranie, pe care Eco nu o dezvoltă nicicum. Despre ce datorie poate fi vorba?

Revenind în scriptorium, acesta comunică cu biblioteca printr-un portal străjuit de doi stîlpi, desupra căruia este inscripţionat: Nec plus ultra. Nimeni nu păzeşte portalul, interdicţia abatelui fiind straşnică şi imposibil de încălcat. De altfel, chiar ajuns în bibliotecă, descoperi un labirint de încăperi şi, în acest labirint, cărţile nu stau într-o ordine anume, ci în Ordinea ştiută doar de bibliotecarul orb, depozitar al întregii cunoaşteri a bibliotecii. Opera fascinantă a lui Borges reprezintă o sursă de inspiraţie pentru Eco: configuraţia spaţială a bibliotecii din Babel a lui Borges (1941), o labirintică bibliotecă infinită ce totalizează toate universurile posibile, cartea de nisip (1975) care trebuie ascunsă într-un loc al bibliotecii ce trebuie uitat, într-atît este de primejdioasă, reprezintă două filoane narative exploatate de Eco, suficiente ca să formeze datoria de onoare evocată de scriitorul italian. Dar mai există unul şi poate că tocmai acesta este cel mai important.

În 1977, cu trei ani înaintea publicării romanului Numele trandafirului, Borges susţine o serie de conferinţe la teatrul Coliseum din Buenos Aires. Una dintre acestea este despre Dante şi, cu precădere, despre episodul morţii lui Ulise evocat de poetul toscan în cîntul al XXVI-lea din Infernul. Homer încheie Odiseea cu pacea ce se aşterne în Ithaca, după ce Ulise îşi recapătă drepturile, dar Dante merge mai departe şi află, de la însuşi Ulise, povestea morţii sale. La amurgul vieţii, eroul îşi convoacă soţii, bătrîni şi obosiţi, la o ultimă aventură: trecerea Gibraltarului şi explorarea Atlanticului. Călătoria nu are ca scop înavuţirea ori războiul, ci, aşa cum le spune Ulise tovarăşilor săi: „Gîndiţi-vă la seminţia voastră: / nu-i vită omul, ci-i făcut să ducă / ştiinţa şi virtuţile pe creastă“. Înaripaţi de-aceste vorbe, exploratorii lasă în urmă coloanele lui Hercule şi avertizarea acestuia (Nec plus ultra), pătrunzînd în apele învolburate ale oceanului. După cinci luni de pribegie, navigatorii zăresc un munte, Purgatoriul. În faţa acestuia însă, apele se despică, un vîrtej răstoarnă corabia de trei ori, iar a patra oară apele se închid deasupra echipajului care, folosind cuvintele lui Márquez, „fusese șters de pe faţa pămîntului, pentru că depăşise limitele cunoaşterii omeneşti“. Expediţia sfîrşeşte tragic, dar fără regrete, în acelaşi mod în care piere nava lui Oronte (Eneida): „valul / Învîrte-n loc corabia de trei ori, / Şi volbura cea repede-o înghite“.

Descoperind sensuri noi textului dantesc, Borges transformă cîntul al XXVI lea într-o alegorie tragică a căutării cunoaşterii, sortită pieirii atunci cînd depăşeşte limitele impuse de condiţia umană. Ulise devine Dante, iar Dante ajunge la Eco îmbogăţit de Borges cu arhetipul lui Ulise. Privit prin această lentilă, scriptorium-ul devine o Mediterană a civilizaţiilor care pot fi cunoscute, iar biblioteca o metaforă a cunoaşterii universale capabile să distrugă pe oricine se aventurează prea departe. Coloanele lui Hercule separă universul cunoscut de cel infinit care, aidoma bibliotecii din Babel, conţine atît ştiinţa, cît şi negarea ei. Cu spiritul său pătrunzător, Guglielmo (un avatar al lui Ulise, peregrinînd prin abaţie şi încercînd să dezlege misterul morţilor legate de încălcarea interdicţiei spaţiale) înţelege rapid că biblioteca mînăstirii adăposteşte atît adevărul, cît şi minciuna. „Biblioteca se apără singură, e de nepătruns ca şi adevărul pe care îl găzduieşte, amăgitoare ca şi minciunile pe care le păstrează. Labirint al minţii, este şi un labirint pămîntesc. Poţi să intri, dar nu poţi să mai ieşi“, întăreşte abatele. Intrat în imensitatea Atlanticului, Ulise este înghiţit cu navă cu tot de apele acestuia care, cu mii de ani înainte, înghiţiseră evoluatele şi rafinatele tărîmuri ale Atlantidei, mit care stă la baza numelui oceanului. Şi poate că, pierzîndu-şi viaţa, Ulise dobîndeşte cunoaşterea pentru care, în pragul morţii, părăsise Ithaca.

Străbătînd Atlanticul prin emisfera australă, spre sud-vest, aşa cum spune Dante, Ulise ar fi ajuns, fără îndoială, în Brazilia sau chiar în Argentina, patria lui Borges, dacă nu ar fi răsărit în calea sa muntele Purgatoriului. El ar fi anticipat astfel descoperirea Lumii Noi de către Columb, în 1492, ghidat doar de stelele firmamentului sudic: „Sclipeau voios din cel’lalt pol puzderii / de stele-n cer, dar nu şi-a noastră care, / scăldată-n mare, s-ascundea vederii“. Similar, Umberto Eco evocă, în Insula din ziua de ieri, un episod contemplativ al lui Roberto: „Restul cerului era luminat şi limpede şi, la marginea dintre miazăzi şi apus, aproape de faţa mării, dincolo de pămîntul întins, zări un pîlc de stele pe care doctorul Byrd îl învăţase să le recunoască: era Crucea Sudului. (…) Roberto îşi amintea o fantasmă ce-i vrăjise copilăria, aceea a unui pelegrin prin locurile de pe celălalt tărîm care, ieşind dincolo, pe ţărmul acela necunoscut, văzuse cele patru stele, nemaizărite vreodată decît de primii (şi ultimii) locuitori ai Paradisului Pămîntesc“.

Erudit cunoscător al literaturii medievale şi expert dantesc, Umberto Eco îl preia pe Ulise, recuperat din Infern de Borges, îl însufleţeşte în Numele trandafirului şi îl salvează în Insula din ziua de ieri, prin mijloacele scriiturii concettiste, acolo unde succesiunea temporală este aparenţă sau joc. Rămînînd în inversiunea temporală propusă de Eco, Ulise părăseşte borealul Dublin (Joyce), scapă de execuţie în Carabinierii lui Godard, acolo unde bogăţia înseamnă cunoaştere, iar preţul plătit sînt crima şi moartea, pentru a ajunge, în cele din urmă, în Lumea Nouă, ca exponent al realismului visceral mexican (Bolaño).

Anulînd cronologia, Ulise continuă să navigheze prin ochiurile ţesăturii neterminate, destinate tatălui Laerte, întinse peste Atlantic şi Mediterana, din Grecia şi pînă în Mexic, graţie iubirii soţiei sale Penelopa, dobîndind nemurirea într-o altă ţesătură, de data aceasta literară. Contemplînd Crucea Sudului, Ulise atinge Paradisul terestru şi obţine mîntuirea prin iubirea dantescă, „iubirea ce roteşte ­sori şi stele“. 

Lorin Niculae predă la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.

Foto: wikimedia commons