Turism de tarabă

25 iulie 2012   Societate

De cînd eram mică, mama a hotărît să mă ducă în vacanţă altfel decît pe ceilalţi copii: şi anume după începerea şcolii, cînd toţi îşi vedeau cuminţi de lecţii.

Atunci găseam locuri, atunci era mai puţină lume pe stradă, la masă. Şi cum copiii îşi doresc, de cele mai multe ori, exact opusul celor pe care le vor părinţii lor, eu, una, admiram mai curînd puhoaiele de oameni, locurile colectiviste, gen tarabele de la munte.

Exista, şi mai există încă, un soi de turism căruia, pe atunci, cred că îi spuneam „sindicalist“: grupuri-grupuri de „cetăţeni“ îmbrăcaţi casual spre casnic, în bermude de casă sau rochii-capot şi şlapi, cu copii şi bunici, care dădeau tîrcoale locurilor standard: în Sinaia – curtea Peleşului, drumul dintre Peleş şi Mînăstire, parcul şi bulevardul central.

Oamenii respectivi vorbeau între ei, vesel şi uneori vulgar (se mai apostrofau, familial...) şi păreau a avea un unic scop – să consume. Ori produse perisabile, de genul alimente, de preferinţă cele care se mănîncă pe loc – acadele, mere pe băţ, turte dulci etc. –, ori suveniruri.

„Suveniruri“ e un termen actualmente poate impropriu în ce priveşte comerţul de tarabă, pentru că acum, pe lîngă obişnuitele aranjamente semiabstracte din lemn pe care scrie „Buşteni“, se vînd şi numeroase obiecte, să le zicem, utilitare: de pildă, există, pe Valea Prahovei, o modă a puloverelor tricotate foarte colorat şi cu multe animale pe ele. În genul celor cu reni în relief pe care le vedem în filmele de Crăciun, doar că, de astă dată, cu animale carpatine: urşi, iepuri, cerbi, chiar şi căţei. Un soi de pulovere-covor, prea colorate pentru a fi purtate.

De altfel, fauna specifică zonei pare să primeze – la aceleaşi tarabe găseşti animale locale din toate materialele posibile: de la blană (propria?) la lemn sau metal. Există un urs hîtru cu un peşte, în picioare, care le rînjeşte turiştilor. Şi cîţiva cerbi şi iepuri flocoşi din blană subţire, gata să năpîrlească.

De asemenea, avînd în vedere bine cunoscuta tradiţie a oieritului şi păstoritului prin zonă (pe cîţi dintre noi nu ne-au alergat, cel puţin o dată, cîţiva cîini ciobăneşti cînd am fost pe munte...) la aceleaşi tarabe se găsesc o mulţime de... oi. Oi-perne, oi-papuci, oi în diverse forme moi şi acoperitoare.

Altfel, se mai găsesc perne cu personaje din desene animate, căni aşijderea, şi inscripţii cu poantă. Bumeranguri pe care posesoarea lor le aruncă, demonstrativ şi ameninţător, spre turişti. Milieuri şi feţe de masă, cu bine cunoscutele broderii. Chestii sclipicioase şi religioase, în general cu tentă horror. Se pare că posibilii cumpărători vizaţi sînt în primul rînd copiii, cele mai uşoare victime, apoi bunicii, amatori de chestii casnice ieftine; şi, nu neapărat în ultimul rînd, cuplurile hître, care mai cred în înţelepciunea de tarabă.

Înţelepciunea în cauză emite o serie de maxime care minimalizează lucrurile grave ale vieţii, de la beţie la iubire şi moarte. Închistate în formule fixe, acestea pot fi cuprinse chiar cu minţi înguste, pot fi domesticite şi asimilate, digerate. Nu-ţi mai poate fi frică de singurătate sau moarte, dacă un bufon anonim le cuprinde în cîteva fraze binesimţite.

La fel se întîmplă şi cu plimbările din jurul tarabelor văzute dinafară: oamenii în grupuri compacte, ca la manej, care le dau tîrcoale, par să reprezinte o normalitate facilă, uşor de atins. Familia asta e: mama, tata, copilul şi bunica, eventual un căţel, un bunic, vreo cumnată sau soacră, care înaintează spre locuri la îndemînă, împreună, mai ciondănindu-se pe parcurs.

Dar nu asupra lucrurilor esenţiale (pe care, de altfel, le-am rezolvat în aforismele de pe inscripţii), ci în ce priveşte următorul obiectiv pe care-l mai au de vizitat, următorul restaurant în care mai au de mîncat. Din toate aceste motive îmi doream, cînd eram mică, să fac parte din turismul de tarabă. Să mă învîrt la pas, alături de ceilalţi, ca mine, de ce nu, în manejul vacanţelor colectiviste, în care aparenţele contează, într-un mod stupid, şi totuşi, plăcut. 

Mai multe