Turcul şi tramvaiul

Existau în Bucureşti cîteva restaurante turceşti remarcabile. Cînd mă întreb ce anume aveau în comun, îmi amintesc că, pe lîngă mîncarea excelentă, galantarul bine garnisit, firea hazlie şi ospitalieră a cîte unui şef de sală turc, mai era ceva: vechiul Kervan din şoseaua Viilor, de mult apusul Şark, pe calea Buzeşti, Pînar, Altîn Şahin, Altîn Kebap, toate se întîmpla să se afle în preajma unei linii de tramvai. Ciorba de linte de la Şark părea cu atît mai fierbinte, şi ayran-ul cu atît mai răcoritor, cînd tramvaiul 20 gonea legănat, la numai trei metri de mese, răscolind praful Buzeştilor şi lăsînd în urmă un nor electric cu iz de bachelită încinsă. Scrîşnetul lui 7, cînd lua curba din şoseaua Viilor spre Trafic Greu, trecînd prin faţa terasei umbrite de la Kervan, articula iuţeala salatei Ezme, zdrelea nervii şi auzul, şi înteţea setea cu care sorbeai rakî-ul rece, lăptos, de anason. Priveliştea staţiei înguste şi aglomerate a lui 16 de pe Moşilor vechi, văzută prin geamul fumuriu şi gros de la Altîn Şahin, devenea un tablou vivant negustoresc, cu tîrgoveţi, paporniţe şi desagi, numai bun de privit peste masa bogată de dinaintea ta. 

Praful şi ariditatea împrejurimilor prefăceau şi cel mai ponosit restaurant turcesc într-o oază verde, abundentă, cu havuz, răcoare şi bucate alese. Traficul intens al tramvaielor te făcea să te simţi permanent pe drum, într-o staţie şi la capăt de linie deopotrivă; între popasul hrănitor şi mirajul săţios al destinaţiei e locul în care se naşte foamea neostoită a călătorului.