Tu pe cine ai în agendă?

7 iunie 2023   Societate

Cunosc o grămadă de oameni (inclusiv părinții mei pe care regimul comunist i-a învățat cumva să se descurce mai bine în viață decît mine) a căror agendă telefonică arată cam așa: Costel – instalator, Nelu – zugrav, Mihăiță – mecanic, Neli – unghii, Viorel – aer condiționat, Bebe –gresie, Sandu – electrician, Maricica – femeie (curățenie, presupun) etc. Fac o paranteză – ați observat cum anumite nume sînt parcă predestinate unor meserii? Întotdeauna se va găsi un instalator (sau un zugrav) pe care să-l cheme Costel sau Costică și-mi pot imagina foarte ușor o manichiuristă sau o coafeză mai de cartier care să se numească Neli, Mihaela, Nicoleta. La această listă putem adăuga alte bresle esențiale: Manuela – contabilă, Alexandru – agent imobiliar, dl Ioan – avocat, doamna dr. Cristina – dentist. Fac a doua paranteză – nu cred că voi descoperi vreodată într-o agendă telefonică: Adina – scriitoare, Iulian – poet, Matei – scenarist, nici măcar Claudiu – traducător sau Ruxandra – corector, nimeni nu „lucrează” cu literele și cu cuvintele, nimeni nu are o atît de mare nevoie de noi încît să ne treacă în agendă. Revenind la subiect, niciodată nu am înțeles cum de reușesc oamenii din jurul meu să facă rost de atît de multe contacte esențiale. Cum își fac și mai ales cum cultivă aceste relații care la o adică te pot scoate dintr-un mare necaz, pentru că orice relație importantă trebuie întreținută, nu-i așa? 

Într-o duminică în care mai era și nu știu ce sărbătoare religioasă pe deasupra, după toate aparențele se spărsese o țeavă la baie (eu nu înțeleg cum de țevile găsesc de cuviință să se spargă exact duminica sau de vreo sărbătoare legală), curgea ca la balamuc, inundație în toată regula. Pentru că nu aveam contactul salvator în agendă, am intrat pe net și am ales la întîmplare o firmă de urgențe ale țevilor. Au venit prompt în mai puțin de-o oră, vreo patru oameni care semănau între ei, o echipă întreagă, s-au prezentat profi și au purces să rezolve problema. Au schimbat două robinete, toate treaba a durat o jumătate de oră. Opt sute de lei. Cum adică opt sute de lei?! Păi, robinetul numărul doi era mai greu de înlocuit, ne-am cam chinuit cu el, am calculat și taxa de urgență, și taxa de week-end și de sărbătoare religioasă, știți, noi sîntem pocăiți și cînd ne-ați sunat eram la rugăciune, ne-ați scos cu totul din spiritul sărbătorii. Am plătit, ce era să facem? Frumos, cu factură cu tot, oamenii au plecat la fel de profi precum au venit. Din păcate, n-am nici zugrav. L-am avut pe Bebe care și-a făcut treaba, de o săptămînă, în două, a dublat și prețul inițial pentru care bătuserăm palma, a furat din materiale cît a putut, iar în ultimele zile nici măcar nu a mai venit, căci primise o „lucrare” mai importantă, și-a trimis „angajații”, doi moși pensionari care se mișcau în reluare, „mortăciunile” le spunea el cînd îi zorea la telefon să dea cu bidineaua mai repede. Desigur, pe Bebe nu l-am trecut în agendă. Ani întregi am suferit pentru că nu am avut o coafeză, intram în primul salon care îmi ieșea în cale de unde ieșeam cu culori dubioase în cap sau cu nu știu ce sărmăluțe, că „uite așa îți șade ție bine”. Ba mai mult decît atît, ieșeam umilită – toate tanti Neli, Nuți sau Flori peste care nimeream întîmplător țineau să-mi spună morțiș că am un păr îngrozitor, cel mai prost păr cu care au lucrat vreodată, că e rar, cade, sînt aproape cheală, ce mai, și-mi băgau pe gît nu știu ce produse revoluționare. Așa că m-am programat direct la un faimos „stilist de păr”, unul care a fost pe la Românii au talent, mi-a tăiat cu grație și cu mișcări coregrafiate vreo trei șuvițe și mi-a cerut 500 de lei. Am fost foarte fericită cînd m-am împrietenit cu Nicoleta, chiar am trecut-o în agendă, Nicoleta – tuns, e fată bună, nu a comentat niciodată nimic în legătură cu părul meu, nu mi-a vîndut nimic. Însă atunci am înțeles cum se întreține o astfel de relație prețioasă – Nicoleta avea o fată care se pregătea pentru Evaluarea națională, cînd a aflat că sînt scriitoare m-a rugat să fac niște „meditații la compunere” cu fata ei, să-i explic cum e cu treaba asta cu scrisul. Am încercat să-i explic că un scriitor nu dă meditații, doar dacă nu e și profesor de română, că dacă îi spun fetei ceva greșit, n-aș putea să-mi asum, e o responsabilitate etc. Pînă la urmă n-am putut refuza, unde să mai găsesc eu altă coafeză? M-am întîlnit cu fata, copil bun, de altfel, i-am ținut vreo două „lecții” și uite așa precis am apărut și eu în agenda Nicoletei: „Adina – scriitoare”. Fata a luat notă mare, mama s-a bucurat și mi-a oferit și niște discount-uri la tuns și frezat. Pentru că așa stau lucrurile în România – „meseriașul” bun te servește pe principiul „eu vă ajut”, de parcă ți-ar face o mare favoare, dar e bine să oferi și tu ceva în schimb, în afară de bani, să ajuți la rîndul tău. Sigur că aș prefera să trăiesc într-o țară în care să plătesc un preț corect pentru un serviciu corect și la revedere, însă la noi de bază e trocul. Tot de bază nu sînt atît prietenii, cît „cunoștințele”. Mai grav e atunci cînd este vorba de sănătate – cum te „împrietenești” cu un doctor bun pe care să ți-l treci în agendă? Cine „te recomandă” la doctorul respectiv, pentru că niciodată nu-ți va fi el recomandat ție? Acum cîțiva ani am avut o problemă majoră stomatologică și pentru că pînă atunci nu avusesem nici o treaba cu lumea dentiștilor, m-am dus la o clinică de pe net, documentată înainte. Mi s-a repartizat o tînără „specialistă” abia ieșită de băncile școlii care părea că știe ce face, dar nu știa nimic, a fost un dezastru, era să-mi pierd dinții din cauza ei. Toată distracția m-a costat peste o mie de euro, nervi și multă durere. Tot prin prieteni, am ajuns la o doctoriță impecabilă, i-a luat un an să salveze tot ce stricase aia și nu a vrut nimic „la schimb”, decît zîmbete și politețe. Mai există și astfel de oameni, onești și buni profesioniști, doctorița a devenit unul dintre valoroase contacte din agenda mea telefonică. Nu sînt zgîrcită, l-am dat și la alții. 

În orașele mici e mai simplu, cercul e mai strîmt, cunoștințele în rîndul meseriașilor ți le faci mai ușor, este cazul părinților mei care locuiesc acum la Breaza și unul dintre motivele pentru care nu s-ar muta la loc în București este chiar acesta – nu vor să-și piardă instalatorul, electricianul, mecanicul auto, dentistul, orelistul, își dau seama că în marele oraș s-ar simți pierduți. Așa mă simt eu. De vreo două luni vreau să-mi schimb mașina, să cumpăr o mașină second-hand. Nu mă așteptam ca achiziția unei mașini să fie un job în sine și o sursă atît de mare de stres. În afară de cea mai sigură variantă pe care o practică tot românul – să-ți aduci mașină din Germania –, aproape orice vînzător de mașini din România poate să fie un samsar care să te fure și care, dacă te vede mai fraier, adică nefamiliarizat cu domeniul, te face din vorbe. Dacă nu ai „cunoștințe”, nu știi ce cumperi, nu știi în cine să ai încredere. Desigur, mi-aș dori să trăiesc într-o țară normală în care să iau liniștită o mașină din curte de la Hans sau de la Fritz, nici să nu-mi treacă prin cap că nu ar avea numărul de kilometri pe care zice că-i are, îmi place mașina, batem palma și ne despărțim prieteni. Sau mi-aș dori să trăiesc într-o țară normală în care, după 25 de ani în cîmpul muncii, să-mi permit o mașină nouă, dar asta e deja altă poveste. Însă trăim în România unde ne salvăm toate aceste contacte ale unor necunoscuți în agendă și uneori ele devin mai importante decît mama, tata sau fratele, tocmai pentru că ne e frică de țepe, de treaba de mîntuială, de necinste și mai ales de hoție. Sîntem „prieteni” cu Costel, cu Bebe, cu Mihăiță, cu Neli și cu Nicoleta doar pentru că nu sînt hoți. Și mi se pare foarte trist. Aveam și eu un contact „important” în agendă: Aurică – gîndaci. Era omul cinstit care îmi făcea dezinsecție în curte în fiecare primăvară pentru o sută de lei. A murit de cancer, săracul, boală profesională, de la cîtă otravă din aia a inhalat de-a lungul timpului. L-am șters, acum în agenda mea au rămas aproape doar Iulian – poet, Claudiu – traducător, Ioana – redactor de carte etc., oare ce naiba o să fac cînd o să mi se mai spargă vreo țeavă?

Mai multe