Trupe de atac, nemiloase
Grădiniţă, primele zile, grupa mică. Ce mai freamăt, ce mai zbucium! Drame sfîşietoare, despărţiri îndurerate, mîini înlănţuite care se desprind cu greu, priviri disperate, oftaturi deznădăjduite, sesiuni prelungite de negocieri scăldate în lacrimi.
Îţi imaginezi că cel mai greu moment este acela petrecut pe holurile instituţiei, încercînd să aduci alinare inimii de părinte şi de copil şi argumente cu care să îmblînzeşti realitatea crudă: aceea că vor sta, pentru prima oară, departe unul de celălalt, preţ de cîteva ore. În sfîrşit, părinţii se lasă duşi. Nu-i nici o bucurie, constaţi în cel mai scurt timp, după ce evaluezi dintr-o privire scurtă situaţia din sala de clasă: singură, faţă-n faţă cu treisprezece-paisprezece copii nefericiţi, îţi spui că autorii de manuale de pedagogie sînt lipsiţi de imaginaţie şi de soluţii, că în şcoală ţi-au predat nişte amatori şi că experienţa anilor petrecuţi pe aceleaşi coordonate profesionale nu-ţi mai este de nici un folos. Îţi sufleci mînecile şi te-apuci de treabă: ştergi nasuri, iei în braţe, mîngîi, pui la bătaie cele mai colorate, sofisticate, seducătoare păpuşi, camioane, maşini de curse, truse de bucătărie sau de doctor, creioane colorate. Tragi cu ochiul, plină de speranţe, la cei doi-trei copii prinşi în farmecele tale şi le răspunzi celorlalţi zece, pe rînd, că mama vine peste cinci ore, după ce el/ea se va juca, va mînca, iar se va juca şi apoi va ieşi în curte cu mingi şi găletuşe. Nu ştie, evident, ce înseamnă cinci ore. Dar mizezi pe magia cuvîntului „joacă“.
Cînd, în sfîrşit, sunetele se mai potolesc şi întrevezi primele semne ale unei zile pline de succese, încep represaliile: autoritatea îţi este subminată, talentul – pus la îndoială, experienţa – făcută ferfeniţe, ataşamentul faţă de meserie – pus la grele încercări. Încercările de a stabili anumite reguli se lovesc de refuzuri şi reproşuri întărite de călcîie bine înfipte în pămînt şi degete arătate ameninţător: „tu nu eşti mama mea“, „am să mă transform într-un dragon şi am să te mănînc“, „te spun lui tati şi el o să te spună lui mami“, „săpunul meu de acasă e roz, nu alb“, „mama mea îmi dă voie să stau cu bluza udă“, „mîine nu mai vin la grădiniţa ta, mă duce tati la maşinuţe în parc“, „mulţumesc nu e un cuvînt magic că nu se întîmplă nimic!“. Din cînd în cînd, cîte unul dintre ei îşi aduce aminte, printre cuburi de lego sau rochiţe de păpuşi, că are o mamă şi-mi promite marea cu sarea numai s-o sun şi să-i spun să vină: „o să mai vin pe la tine, dar o suni?“, „uite, nu mai arunc cu jucării, dar o chemi?“, „dacă mănînc şi mărul, vine?“
Îţi sînt puse la îndoială, de asemenea, statutul profesional şi identitatea sexuală: „Tu cine eşti?“, „Tatăl meu e mai puternic ca tine!“, „Tu nu eşti fetiţă. Nici băiat. Eşti mare.“
Sfîrşitul zilei de grădiniţă... Părinţii au venit, dar copiii nu se grăbesc să plece: cu spatele asigurat, dau ghes să se mai joace încă un pic: „E frumos la grădiniţă, dar nu mai venim, nu-i aşa, dar acum mai stăm, puţin, dar tu nu mai pleci…“
Te întorci în sala de clasă care poartă semnele evidente ale unei îmbătrîniri premature: scaune răsturnate, şosete amestecate cu jucării, păpuşi stînd în poziţii tulburătoare şi locuri surprinzătoare, maşinuţe care n-au nimerit locul potrivit de parcare, cuburi şi creioane colorate prinse într-un amestec nefiresc. Şi-n timp ce aşezi fiecare lucru la locul lui, murmuri stins, obosit: „Vreau la mama! Dacă o sun, vine?“.
Maria Iordănescu este psiholog.