Tristețea unui partizan anticomunist

Era un mijloc de toamnă blîndă cînd am călătorit la Făgăraș. Mai exact, la Viștișoara. Un sat înconjurat de livezi răsfirate pe dealuri. Crestele ascuțite ale munților păreau liniile unei electrocardiograme care o luase razna. Iar merele, rămase încă în copacii desfrunziți, luceau roșii, ca globurile într-un brad de Crăciun.

În curtea unei casei din Viștișoara merele căzuseră pe jos, în iarba încă udă, de la ploaia de peste noapte. „Erau ani în care strîngeam și două vagoane de mere“ – îmi spune Liliana Robu și îmi arată un deal care se ridică în spatele casei: „Acolo se întîlnea tata cu partizanii și le ducea de mîncare. Pe dealul ăla e un cireș și un brad. Acolo voia tata să facă o troiță în amintirea întîlnirilor lui cu băieții.“

Liliana Robu culege cîteva mere din iarbă. În copilărie făcea frecvent asta. Tot în copilărie, pe cînd avea 7 ani, tatăl ei a plecat de acasă. Copiilor – Lilianei Robu și fratelui ei mai mic – li se spusese că tatăl, Olimpiu Borzea, profesor de română la școala din Viștea de Jos, pleacă în Regat după porumb.

A fost o despărțire aparent obișnuită, iar copiii s-au purtat așa cum se purtau cînd tatăl pleca de acasă cu treburi: băiatul a rămas bosumflat în prag, iar fetița de 7 ani a fugit după el de cîteva ori, plîngînd. Mai tîrziu, peste ani, avea să afle că era cît pe-aci să-l înduplece să se întoarcă din drum.

Mama copiilor știa că Olimpiu Borzea urma să plece în Grecia, cu cîțiva partizani, ca să fugă de Securitate. Era o perioadă în care se înmulțeau arestările. Securitatea devenea tot mai puternică. Era începutul anilor ’50 și se strîngea lațul, cum se spune. Așa că singura speranță pentru cei din Rezistență era fuga din țară.

Olimpiu Borzea nu a reușit să fugă. A fost arestat. Familia nu a știut nimic de el timp de doi ani. Primul semn a venit în 1955, odată cu procesul. O parodie de proces, cum erau toate pe atunci. Sentința a fost capitală: pedeapsa cu moartea, prin împușcare, pentru „complicitate la crimă împotriva securității interne și externe a Republicii Populare Romîne, complicitate la acte de teroare și constituire de bandă în scop terorist și deținere ilegală de armă militară“.

Ce se întîmplase, de fapt? Olimpiu Borzea i-a ajutat cît și cum a putut pe partizanii din zona Făgărașului. Pentru comuniști, asta însemna „terorism“, iar partizanii erau „bandiți“. Olimpiu Borzea a fost, de fapt, organizatorul rezistenței pasive din satele din Făgăraș. Timp de patru ani, i a ajutat pe partizani. Cu haine, mîncare, muniție. Le-a ascuns armele în grădină și i-a adăpostit, cînd erau urmăriți. Doi dintre ei au fost aduși într-o noapte, ascunși într-o căruță plină cu fîn. Erau frații Laurian și Remus Sofonea. Amîndoi erau răniți. Unul dintre ei – rău de tot. Într-o zi, cînd erau singuri acasă, au hotărît să se împuște unul pe altul, ca să nu-i creeze probleme profesorului din Viștea de Jos. Laurian a scăpat, Remus a fost îngropat în spatele casei.

Armele și partizanul mort erau motivele pentru care Securitatea a săpat de multe ori grădina din spatele casei, în lung și-n lat. Veneau cu dubele acelea negre care o speriau pe Liliana Robu în copilărie. Își amintește că toată lumea fugea de pe drum și se ascundea prin case cînd apărea o dubă pe stradă, plină cu securiști. Uneori, veneau și o luau pe mama Lilianei, ca să dea declarații. Femeia se întorcea noaptea tîrziu, cu ce găsea. Nu scoteau nimic de la ea. De fapt, nici nu știa că Olimpiu Borzea era arestat. Îl credea în siguranță, în Grecia.

„Uneori mă întrebau și pe mine cîte ceva“ – povestește Liliana Robu. „Tot voiau să știe unde e Bimbo îngropat. Bimbo era cîinele nostru și ei credeau că sub oasele lui ar fi arme.“

Securiștii nu au găsit nici armele, nici cadavrul. (Rămășițele acestuia au fost scoase abia după 1990.) Cu toate acestea, condamnarea a venit: pedeapsa cu moartea, prin împușcare. Însă nu l-au împușcat, ci l-au mutat din închisoare în închisoare vreme de nouă ani, timp în care aveau grijă să-i spună deseori că ziua care urma era ziua în care va fi executat.

„Șase luni a stat legat în lanțuri. Erau în închisoare și cumnații lui, vărul lui primar, Gheorghe Borzea, dar și prietenul lui cel mai bun, doctorul Stanciu, care s-a și spînzurat în închisoare“ – îmi spune Cătălin Robu, fiul Lilianei și nepotul lui Olimpiu Borzea. „L-au scos de vreo cinci sau șase ori să-l execute și l-au băgat în cabina aceea unde – spunea el – nu putea să-și îndoaie nici genunchii. Îi puneau arma în față și-i spuneau: Banditule, ți-a sosit ceasul! S-a terminat cu tine! Ești mort!… Îl chinuiau. La un moment dat apărea un gardian și întreba: cum îl cheamă pe ăsta? Olimpiu Borzea?! A, păi în seara asta trebuie să-l împușcăm pe Gheorghe Borzea… sau spuneau un alt nume dintre cei apropiați lui. Așa că bunicul se întorcea în celulă, dar rămînea cu impresia că altcineva dintre apropiații lui urma să fie omorît. Slavă Domnului, s-au întors toți. Au scăpat. Cu excepția doctorului care s-a sinucis.“

Cătălin o să țină minte toată viața poveștile din închisoare spuse de bunicul lui. Și alfabetul Morse pe care l-a învățat de la bunicul lui. „Ei comunicau în închisoare prin Morse, își trimiteau mesaje, ca să afle cine mai trăiește și cine nu. Primul mesaj pe care m-a pus să-l învăț și despre care mi-a zis că o să-mi fie util toată viața a fost SOS.“ Și bărbatul bate în masa de lemn cele trei semnale pe care, din fericire, l-a folosit doar în joacă. „Învățase trei limbi în închisoare, și-a făcut o cultură generală mult mai puternică pentru că era închis cu crema societății. Povestea despre un țăran din Maramureș, care era foarte supărat… că el are de treierat, că trebuie să ajungă acasă… iar după cîțiva ani în închisoare putea să concureze cu un doctor docent. Atît de multe lucruri învățase după gratii. Se învățau unii pe alții. Bunicul îi învăța gramatica, altul… limba germană.

„Noi n-am știut că tata trăiește“ – continuă Liliana Robu. „Dimpotrivă. Mama a primit acasă un pachet cu hainele și cu verigheta lui, ca să credem că a murit. Doar părintele Arsenie Boca, la care se ducea bunica, i-a spus că tăticul trăiește și va veni. Toată lumea o credea nebună. Cînd mergeam cu sorcova, prin sat, lumea ne întreba ce mai știm de tata… și tot ei ziceau: ee, nu mai trăiește! A murit!“

Au trecut, însă, nouă ani, timp în care Olimpiu Borzea a fost, pe rînd, la Uranus, Jilava, apoi la Aiud. Anul 1964 a adus vestitul decret de amnistiere și, într-o duminică dimineața, Liliana – care avea de-acum 16 ani – s-a dus cu mama la gară. Fuseseră anunțați că „tata va veni acasă“.

„Fratele meu spunea că el nu știe cine e omul ăla care o să vină. Dar eu m am dus cu mama la gară și mă așteptam ca din tren să coboare tata. Am văzut un bătrînel gîrbovit, slab și cu accent de regățean. Mama s-a dus la el, iar eu mi-am zis că trebuie să fie tata.“

„Din spusele bunică-mii, era cel mai frumos bărbat din toată zona“ – spune Cătălin Robu. „Era un tip înalt, la 1,85-1,90 metri. Cînd a plecat avea 90 de kilograme, iar cînd s-a întors – după nouă ani – avea 45 de kilograme și trei tipuri de TBC.“

„Îmi amintesc că nu putea să vorbească mult, nu putea să mănînce mult“ – povestește Liliana Robu. „Dar aduna firimiturile de pe masă și le mînca. Mergeam cu el prin oraș, se uita la vitrine și nu-i venea să creadă cît de mult se schimbase lumea în nouă ani. Îi plăcea să stea deseori să privească cerul înstelat. Asta i lipsise mult la închisoare.“

În nouă ani, de fapt, poate doar cerul rămăsese neschimbat. În rest, socrul lui s-a spînzurat, pentru că avea curtea plină de arme și a intrat în panică atunci cînd au început perchezițiile. Soacra a murit de inimă rea. Tatăl lui a murit după vreo doi ani de la arestarea lui, iar soția nu a mai putut să lucreze nicăieri, pentru că era „soție de bandit“. Și, nu în ultimul rînd, cei doi cumnați au fost închiși cu el.

Pe unul dintre ei l-am vizitat în Viștea de Sus. Un bărbat încă în putere, cu păr alb și mîini muncite, cu amintiri vii, pe care mi le spune cu simplitate, cu modestie, ca și cînd viața lui ar fi curs firesc, fără traume, fără remușcări.

„Eu mă numesc Bucelea Vasile, sînt născut în 1935. Am făcut pușcărie șapte ani și patru luni pentru că am ajutat partizanii din Munții Făgăraș. Am fost, de fapt, condamnat la douăzeci de ani de muncă silnică. Iar cînd am plecat la pușcărie mi-am lăsat soția însărcinată. Cînd m-am întors, mi-am găsit fetița de 7 ani.“

E momentul în care soția, femeie muncită și ea, învățată cu greutățile, începe să plîngă. „Plîng de fiecare dată cînd îmi amintesc “ – îmi spune. „Eram gravidă și n-am știut dacă mai vine sau nu mai vine înapoi. L-o luat, l-o dus… și acolo n am știut nimic de el. I-am trimis scrisori, dar degeaba! Și acuma parcă mă ajunge necazul… of! Cînd l-o judecat, atunci am născut. Chiar în ziua aia. Îi mai trimiteam pachet, dar nu știam dacă primea ceva.“

 „Cînd primeam pachete, ne duceau într-o cameră mică și îl desfăceau acolo și controlau tot“ – duce mai departe povestea Vasile Bucelea. „Odată, un gardian mi-a zis că am primit și o fotografie, dar că a luat-o milițianul. Am știut că e o poză cu copilul meu. Și atunci m-am dus la milițian și i-am zis: poate sînteți tată de copil, știu că mi-ați găsit o fotografie… sînt de atîta timp arestat și nu mi-am văzut copilul. El a scos o fotografie de sub geamul de pe birou și mi-a dat-o. Și am ținut poza aia cu mine, pînă am plecat acasă. Am rupt-o în două și am băgat-o într-un cojocel fără mîneci, am cusut-o acolo, ca să nu fîșîie cînd ne percheziționau. Că n-aveam voie să ținem fotografii. Dar eu o simțeam acolo, la piept, și parcă mă făcea să fiu puternic și să rezist. Dar ce să vedeți? Cînd am venit acasă, mi-am dat seama că în poză nu era fata noastră. Milițianul îmi dăduse o poză la întîmplare! Dar era tot o fetiță frumoasă, că și a noastră era frumoasă!“

O fetiță frumoasă, dar speriată, care s a întîlnit cu tatăl ei pentru prima dată față-n față la vîrsta de 7 ani, pe ulița din Viștea de Sus. O fată speriată și un bărbat îmbătrînit și bolnav.

Acum, fetița de atunci este o femeie în toată firea. Crede că a avut noroc în viață. „Chiar dacă tatăl meu a fost condamnat în ziua în care eu m-am născut, cred că a fost o zi cu noroc pentru amîndoi. Pentru că tata a supraviețuit și se poate bucura acum de familie, de nepoți…“

„Cred că aveam un miros specific cînd am venit de la închisoare. Veneam direct de la celula zero, de la Jilava, care era în pămînt. Iar fetița cam fugea de mine.“

„Îmi amintesc că, la un moment dat, bunica mea îmi zice, în glumă, ca să vadă ce spun eu: Să știi că s-a întîmplat ceva azi. Să știi că noi ne-am supărat pe tatăl tău și tu trebuie sa alegi – ori te duci cu el, ori rămîi aici. Eu am zis că merg cu el. Nu știu… legea sîngelui, probabil. Apoi ne am apropiat foarte repede. Făcea lecțiile cu mine, pentru că învățase o grămadă de lucruri în pușcărie.“

Înapoi în Viștișoara, în curtea plină cu meri. Liliana Robu îmi arată fotografii vechi. De la fereastră se văd munții Făgăraș, cu vîrfuri mai domoale sau mai îndrăznețe, acoperite de zăpadă.

Într-o casă mică din fundul grădinii, Olimpiu Borzea îl ruga pe Cătălin să-i prindă Europa Liberă, la un aparat de radio Gloria, mare și vechi. „În fiecare seară răsuceam antenele și căutam postul, că nu era în fiecare seară în același loc… și cînd auzea semnalul acela îi străluceau ochii. Apoi trebuia să-mi fac de lucru prin grădină și să stau de pază, să nu vină cineva. Era bunicul meu și era, desigur, cel mai bun bunic, cel mai bun om pe care l-am cunoscut vreodată. Omul cu cel mai bun suflet. Cum treceau anii, după 90, se încovoia tot mai rău. Și nu era din cauza vîrstei, ci din cauza dezamăgirii. Devenea din ce în ce mai trist. Și-a dat seama, cred – nu mi-a spus-o niciodată –, dar cred că și-a dat seama că toată lupta și toată suferința lui au fost în van. “

Olimpiu Borzea a murit în 2005. Vasile Bucelea a fost decorat de președintele Klaus Iohannis, în această vară, cu Ordinul Național „Pentru merit“, în grad de Cavaler. 

Liliana Nicolae este jurnalistă la Radio Europa FM. Cea mai recentă carte publicată este 30 de povești adevărate, Casa de pariuri literare, 2016.

Foto: Olimpiu Borzea