Triburile post-religioase

Tensiunea de neevitat a timpului nostru pare să fie aceea dintre globalismul liberal, hrănit de utopia bunăstării universale, și naționalismul egocentric ce resacralizează frontierele și îi demonizează pe străini. Dar ce anume a condus, în sfera psihologiei credințelor, la această criză?

Să privim, de pildă, declinul unor religii structurate, ce ofereau pînă nu demult o speranță eschatologică, precum iudaismul și creștinismul. În urma lor rămîn „identitățile religioase“ sau „religia nominală“. În paralel, se produce o secularizare mai profundă, interesul contemporanilor fiind tot mai intens îndreptat spre „lumea de aici“. Abandonarea unor sisteme ce ofereau sens și inteligibilitate transcendentă existenței nu poate să nu ducă la o criză existențială. Nu o criză acută, ci una vizibilă mai curînd prin simptome ca angoasa sau pierderea păcii interioare.

Frenezia cu care „dincolo“-ul a fost transferat „aici“ a stat și la baza religiei seculare a marxismului. Hybris-ul paradisului pe pămînt continuă să hrănească speranțe și iluzii, cum ar fi de pildă programul stîngii radicale de a îndrepta toate nedreptățile de pe planetă. Bunăstare globală, o lume egală în toate privințele, țări fără frontiere etc. Și dacă e meritoriu să încerci să schimbi unele lucruri în jurul tău, a avansa proiecte revoluționare babelice, la scara unei lumi inevitabil complexe, s-a dovedit, deocamdată, imposibil. Poate că ar trebui să ne mulțumim, mai modest, să schimbăm ceva în favelele și Ferentariul din apropiere… Carl Gustav Jung, citînd dintr-un rabin, explică de ce Dumnezeu nu poate fi văzut de cei care „nu își înclină capul suficient de jos“, adică sînt captivați de conștiința lor subiectivă, plină de proiecte grandioase, care îi face să privească „prea sus“.

Ambiția de a îndrepta toate relele de pe Pămînt, justificată prin generozitatea fără frontiere, seamănă, s-ar putea spune, cu virtuțile aristotelice care, din cauza excesului, pot deveni vicii. Și au efecte adverse. Perdanții utopiei bunăstării universale, populațiile care nu se pot adapta schimbărilor rapide și nu înțeleg „proiectele globale“, reacționează votînd lideri populiști care le cultivă fricile (de imigranți, de străini, de Soros) și le trezesc ura de cei diferiți – mai adaptați, mai flexibili, mai îngăduitori, mai conectați la lume prin Internet. Putin, Viktor Orbán și Trump sînt genul de lideri autoritari și „mesianici“ ce răspund dorințelor de securitate psihologică ale acestor populații speriate de inovații sociale ce le primejduiesc reperele familiare, între altele prin deschiderea granițelor către valuri continue de imigranți – un proiect ce s-a dovedit riscant și pentru Uniunea Europeană. 

Fenomenul poate fi descris, în interpretarea unor psihologi sociali, între care și Jonathan Haidt, autorul cărții Mintea moralistă (Humanitas, 2016), și ca o invazie a unor religii arhaice și totemice mai rudimentare, care le înlocuiesc pe cele complexe și structurate. Natura primordială a omului este religioasă – observă tot Haidt. Dar ea, natura, are oroare de vid. Ca atare, în locul complexității unei religii ce admite coexistența grîului și neghinei și lasă deschisă speranța că răul de azi va fi transformat de divinitate în binele de mîine, au reapărut urile tribale și dualismele primitive ce sînt aproape inevitabil fanatice. Tribalizarea credințelor răspunde și fragmentării existențiale, într-o lume mai complexă ideologic, politic și economic ca în trecut.

Stînga utopică a mers așadar prea departe și și-a supralicitat ambițiile. Dar și reacțiile conservatoare s-au radicalizat. Ar fi fost de neconceput, acum circa douăzeci de ani, ca republicanii americani să adopte agenda simplist-naționalistă a unui Donald Trump sau să accepte pur și simplu un asemenea lider. Declinul credințelor structurate a fanatizat ambele tabere, care seamănă azi cu niște triburi rivale ce adoptă culori războinice opuse. Și polarizările primitive se extind în lume, în detrimentul democrației. Ieri în Turcia și Ungaria, azi în Polonia și România…

Cei mai mulți lideri populiști se legitimează așadar trezind uri atavice și alte emoții inferioare în rîndul unor populații cu credințe religioase mai schematice ca în trecut. Pentru unii intelectuali, desigur, nominalismul religios sau ateismul nu lasă loc tribalismului politic. Aceștia au adoptat cu succes strategii de automotivare existențială, de pildă cu ajutorul conceptelor iluministe (drepturile și libertățile omului) ce au luat locul vechilor religii complexe. Dar, statistic vorbind, pentru populațiile reactive la hiperglobalizare, lucrurile stau diferit. Criza existențială post-religioasă pare a fi una din cauzele psihologice ale diviziunilor tribale pe care le întîlnim azi pretutindeni. 

Tereza-Brîndușa Palade este conf. univ. dr. la Facultatea de Științe Politice, Școala Națională de Studii Politice și Administrative.