Trenul personal – cum recuperăm anii ʼ90?

În ultima vreme, călătoriile cu trenul prin țară nu-mi mai fac nici o plăcere și le evit cît pot. Adevărul este că trenurile românești nu s-au schimbat prea mult din 1990 încoace, și oamenii care călătoresc par tot cam aceiași, de parcă, odată urcați în tren, ar fi intrat într-o buclă atemporală și ar fi rămas captivi acolo pentru totdeauna. Iată cîteva note și mai ales replici dintr-un tren personal de pe la sfîrșitul anilor ʼ90 care merită recuperate.  

„Nici nu te sui bine că și oprește... și tot mergi așa, parcă te uită Dumnezeu în tren! Daʼ ce să fac, mamă? M-am obișnuit cu personaluʼ, merg cu el de cinșpe ani... e mai bine decît cu rata! Am loc unde să pun sacoșele, că de asta mă duc io în fiecare luni la București, să-i mai duc fetii una-alta, că-i tare amărîtă, sărăcuța! Un milion opt sute salariu, lucrează la o fabrică de pantofi, la Chitila... pantofii ăia în magazin cică sînt trei milioane și ea îi face, cu mînuța ei, dar nu-și permite să-i cumpere! Îi dă și ei o pereche de Crăciun, daʼ are trei copii, cum să-i încalțe pe toți trei cu o pereche de pantofi?” Bătrînei îi curge o lacrimă, dar nu și-o șterge, o lasă să curgă pe obrazul zbîrcit, știe că a venit momentul să plîngă puțin. Trenul frînează și se oprește – Crivina. Dintr-o plasă pe care scrie Marlboro se rostogolesc cîteva mere.

„E lumea asta din ce în ce mai rea, mă, doamnă! Acuma, de cînd cu capitalismuʼ ăsta, s-au înrăit toți, ca niște cîini... banuʼ e singuruʼ Dumnezeu! Daʼ vă zic io, nu mai e mult! Se apropie sfîrșitul lumii. Asta mi-a zis și părintele de la care vin io acuma, la mînăstirea Pasărea... nu știți mînăstirea?... părintele ăsta e un sfînt! M-a învățat cum să mă rog în fiecare seară și dimineață, da’ ce folos dacă se roagă unu’, doi, cînd restul sînt niște păcătoși? Cu o floare nu se face primăvară! Veți vedea cum o să fie, atunci, la judecată...” Bărbatul, trecut de șaizeci de ani, îmbrăcat cu ceva care semăna odată cu un sacou, iar pe dedesubt cu un pulover maro, se așază lîngă bătrînă. Începe o discuție aprinsă despre preoți cu har și icoane făcătoare de minuni, apoi despre altele... să fie oare începutul unei frumoase prietenii?

Pe o altă banchetă, stau de vorbă două femei grase cu pulovere la fel, din mohair grena. Vorbesc și tricotează alte pulovere. Vom afla că sînt funcționare la Poștă, la Cîmpina, dar acum se întorc de la un botez. „Ia să-ți arăt ce i-am luat luʼ soțu’!”, zice una și scoate din plasă o pereche de chiloți, o combinație între boxeri și izmene. „La noi nu găsești așa ceva, cred că-s buni de iarnă, că-s călduroși... ia pune mîna să vezi ce material de calitate!”

Bărbatul slab și cu mustață, într-o geacă din imitație de piele, stă în spațiul de la capătul vagonului și fumează. Ar vrea să intre în vorbă cu domnul cu geacă de fîș, de firmă,și cu ochelari, însă nu știe cum. Îi oferă o țigară, dar este refuzat: „M-am lăsat de trei ani și bine am făcut… tușeam ca buhaiul!”. Mustăciosul îl asigură că el fumează de la șaișpe ani și n-are nici pe dracuʼ. „Daʼ un gît de țuică n-ați vrea?” – și scoate dintr-un buzunar o sticlă de juma’ de kil. Domnul se interesează ce fel de țuică e. „Naturală, de prună... socrul meu o face!”. Domnul spune că n-are încredere, „am auzit tot felul despre rachiuri din astea făcute din pufoaică și din găinaț”. Mustăciosul nu se supără, bea de unul singur, apoi îl întreabă pe tipul cu geacă de fîș unde merge. Într-un sat de pe lîngă Cîmpina, tocmai și-a cumpărat o casă acolo, merge să semneze actele. O casă? Și cu cît a luat-o? O sută de milioane. „Să știți că n-ați luat-o rău, daʼ puteați s-o scoateți și mai ieftin...” Are livadă, grădină, coteț de porc, tot ce-i trebuie? „N-am nevoie io de porc, dom’le! Eu vreau o casă de vacanță...” „Atunci de ce nu v-ați luat una la Sinaia, la stațiune?” Imposibil, sînt prea scumpe, iar el are doar un amărît de salariu de bugetar. „Bine că-l aveți și p-ăla, io-s șomer de un an jumate!” „Credeam că sînteți navetist!” „Sînt și șomer, și navetist în același timp...” Rîde, dar parcă nu-i rîsul lui. Îi explică că nevastă-sa nu știe; a lucrat la o fabrică din Ploiești unde, în urmă cu un an, s-au făcut reduceri de personal și el a rămas pe dinafară. „N-am avut curaj să-i zic soției, așa că mă duc la serviciu în continuare, în fiecare zi... ea nu s-a prins... îi zic că-s probleme cu salariile, că nu se dau și asta e!... stă liniștită și e mulțumită că măcar am un loc de muncă... cîteodată mai fac și eu rost de niște bani, mai zugrăvesc o casă, mai repar cîte un gard... îi duc banii și-i zic că-s un sfert sau jumaʼ de salariu!” Toată povestea asta, însă, nu-i displace, se plimbă în fiecare zi cu trenul, „toți nașii mă știu, vă jur! Cîteodată le dau bani, alteori țuică sau țigări și mă anunță cînd vine supracontroluʼ ca să cobor... daʼ pînă și ăia de la supra mă știu!”. A vrut să plece în Spania, la măsline și portocale, dar n-au vrut să-l ia, „cică prea arăt a domn, n-am io față de țăran sau, mă rog, fermier, cum zic ei... Ia uitați-vă la mîinile mele; ce, astea nu-s mîini de om care muncește?”.

Bărbatul cu ochelari deja nu-l mai ascultă, probabil că se gîndește la casa lui de vacanță, iar mustăciosul vorbește mai departe, ca pentru sine. „Poate să am noroc la șase din patrușnouă, ăsta de acuma. Nu-mi trebe mie un milion de dolari, măcar zece milioane de lei să iau și tot m-aș bucura... îs cît cinci salarii d-ale mele, aproape juma’ de an de muncă, n-ar fi rău, nu-i așa?“ Cînd aude de loterie, domnul cu casă de vacanță se însuflețește brusc. A jucat și el, desigur, a visat patru numere într-o noapte și e convins că măcar numerele alea o să iasă. „Mă urmăreau doi cîini, deci numărul doi o dată, apoi am urcat cu liftul într-un bloc înalt care avea șaișpe etaje, deci șaișpe, apoi... daʼ nu-ți mai zic că dup-aia le joci și dumneata!”

La Ploiești au urcat doi tineri cu tatuaje pe brațe, inimi străpunse de săgeți și șerpi străpunși de cuțite. Aveau un casetofon pe care l-au dat la maximum: „Și pentru Bujor din Ferentari, să moară femeile lui de inimă rea că nu le mai iubește!”. Orice conversație a încetat, doar versurile manelelor se revărsau de pe bandă, își aveau și ele poveștile lor, dar cine avea chef să le asculte? Noroc că au coborît la prima haltă.  

După ce au plecat cei doi și tînguirea manelelor s-a stins, în vagon s-a așternut pentru mult timp liniștea. O singură dată a trecut un băiat cu reviste, „Întîmplări adevărate – trei la zece mii!”, dar nimeni n-a vrut să afle acele întîmplări, toți erau adînciți în propriile gînduri. Una dintre funcționarele de la Poștă a mormăit în timp ce tricota: „Astea-s vechi de acuʼ un an... io știu, penʼ că am toată colecția...”. Apoi, arătîndu-i celeilalte cu degetul o revistă: „Uite revista aia cu băiatul care vroia să se arunce în Dunăre de pe podul de la Cernavodă din cauză că l-a părăsit iubita!” – și a oftat.

Ritmul trenului e un ritm interior, viața e suspendată între două destinații, între două povești, iar călătoria pare că nu se mai sfîrșește.