Trei zile şi trei şcoli în Istanbul

8 iunie 2016   Societate

Acum doi ani m-am întors din primul meu Istanbul cu o imagine în minte (şi în memoria camerei foto): gara Haydarpașa de pe ţărmul asiatic al Bosforului. Era închisă pentru lucrări de reabilitare pe termen nedefinit, aşa că am putut să o admir, vizitez & fotografiez pe îndelete: un castel pe malul mării, din care plecau şi în care soseau trenuri încărcate de poveşti. Gara pustie avea un aer de sfîrşit de lume, de realism magic încremenit sau de film de Wes Anderson. Un soi de Grand Istanbul Hotel… Mi-am promis că mă voi întoarce acolo data viitoare cînd voi ajunge în Istanbul, dar n-am reuşit, pentru că am fost, în schimb, la un festival de literatură şi drumurile m-au purtat prin alte locuri. Mai precis, prin şcoli.

Tanpinar este numele unuia dintre cei mai importanţi autori ai literaturii turce moderne (Ahmet Hamdi Tanpinar), dar şi al singurului festival literar din Turcia, ajuns anul acesta la cea de-a opta ediţie. Prescurtat ITEF, festivalul este iniţiativa unei agenţii literare (Kalem Agency, afacerea unor soţi care au reuşit să-şi transforme pasiunea pentru cărţi într-un business profitabil) şi înseamnă o săptămînă (8-15 mai) de dezbateri literare şi lecturi în școli. Anul acesta au fost invitaţi 14 autori străini, printre care m am numărat şi eu, singura din România (participarea mea a fost susţinută de ICR Istanbul). Timp de trei zile am mers prin şcoli din Istanbul, le-am citit copiilor din cartea mea cu Domnişoara Poimîine, le-am povestit despre scris, cărţi şi literatură. Dar înainte de asta, am ajuns în­tr un loc la care visam de multă vreme: Muzeul Inocenţei.

Masumiyet Mџzesi

Ca să intri cu totul într-o carte, trebuie să te rătăceşti mai întîi pe străduţe întortocheate, iar în Istanbul, oraşul străduţelor în pante abrupte şi al pisicilor leneşe, ai toate şansele să se întîmple asta. Înainte de plecare, ajunsesem la jumătatea romanului Muzeul Inocenţei al lui Orhan Pamuk, cu gîndul de a-l termina după vizita la muzeu. Rătăcind duminică du­pă a­mia­za pe străzile calde şi pustii ale cartierului Çukurcuma, m-am simţit precum Kemal Bey urmărind fantoma iubitei sale, Füsun. La casa de bilete, am descoperit că în carte există un loc special, perfect integrat în poveste, unde paznicul îţi pune ştampila de intrare. Clădirea e liniştită şi întunecoasă, cumva în afara timpului real. Ştii că păşeşti în convenţia unei poveşti închipuite, dar, pe măsură ce paşii te poartă prin muzeu, simţi cum realitatea ia locul ficţiunii. Fiecare capitol are cîte o vitrină unde descoperi obiectele inventariate de Pamuk în romanul său – un soi de „instalaţii emoţionale“ care vorbesc nu doar despre dragoste şi forţa ei copleşitoare, dar şi despre viaţa de zi cu zi a oamenilor din Istanbulul anilor ’70-’80. Mica istorie cotidiană. Micile detalii care compun o epocă. Brichete, solniţe, ceasuri, bibelouri de porţelan, agrafe şi broşe, mucuri de ţigară, fotografii vechi, pagini îngălbenite de ziar. Istoria unei iubiri reflectată în nenumărate colecţii de obiecte. Şi întrebarea care ţi se naşte în minte: ce-a fost mai întîi, viaţa sau literatura? Artificiul narativ prin care Pamuk te pregăteşte din paginile cărţii pentru vizita reală la muzeu este admirabil, ca şi cum ai privi într-un şir de oglinzi care se reflectă unele în altele la nesfîrşit. Am ieşit de acolo tulburată, ca dintr-un vis, cu senzaţia că literatura aduce după ea realitatea, şi nu invers. Apoi am luat-o în sus pe stradă şi am intrat în cîteva magazine de antichităţi, unde am descoperit grămezi de obiecte asemănătoare – broşe, solniţe, tacîmuri, inele…

În Turcia, nu e politicos să refuzi ceaiul

Peste 300 de ochișori curioşi aţintiţi asupra mea. Şi emoţia că vorbele mele trebuie să ajungă la copiii ăştia, strînşi special pentru mine în sala de festivităţi a şcolii Gazi Yașargil, într-o limbă străină. O poveste tradusă în turcă prin engleză, un public total necunoscut. În România nu am fost niciodată în vreo şcoală cu cartea mea – în afara unei ore în cadrul săptămînii Şcoala Altfel, la clasa fetiţei mele. Stau cu directorul şcolii, în biroul lui, răspunzîndu-i la întrebările despre România. Curiozităţile sînt previzibile: care e adevărul despre Vlad Ţepeş, chiar era el Dracula? Care e treaba cu Moldova şi Republica Moldova, sînt acelaşi lucru? Directorul îmi arată o poză cu Ţepeş găsită pe Google, îl lămuresc că e o legendă, mă privește oarecum dezamăgit. În sala de festivităţi, ne aşteaptă copiii între 7 şi 10 ani, cuminţi, curioşi şi dornici de interacţiune. Urcă pe scenă şi răspund fără trac la întrebările mele despre timp; la sfîrşit, aproape toţi ridică mîna să-mi pună şi ei întrebări, ceea ce se va întîmpla și în toate celelalte şcoli. Portretul lui Atatürk şi imnul naţional domnesc deasupra tuturor, în toate cabinetele directorilor de şcoală şi în toate sălile de festivităţi. La sfîrşitul evenimentului primesc flori şi mă fotografiez cu directorul şi cîțiva profesori, într-o atmosferă care-mi aminteşte cumva de anii ’80 de la noi.

Următoarea şcoală se numeşte Bah­çelievler Gökkusagi şi e o şcoală privată, pe model Cambridge. Directoarea, în schimb, nu vorbeşte deloc engleză. În biroul ei sîntem serviţi cu ceai – învăţ că nu e frumos să refuz să beau ceai cu gazdele în Turcia. Vorbim puţin despre sistemul de învăţămînt şi apoi mergem la cantina elevilor pentru masa de prînz: supă de linte, năut cu carne, bulgur şi iaurt. În sala de festivităţi, din nou sute de ochișori curioşi. Elevii sînt extrem de calzi şi dornici de comunicare, înţeleg engleza, mă întreabă despre copiii şi cărţile mele, unii dintre ei declară că vor să devină scriitori şi-mi cer sfaturi. Sînt curioşi să afle „cîte ore îţi ia să scrii o carte“. Cînd află că poţi lucra chiar şi cîţiva ani la o singură carte, sînt uimiţi. Păi, cum, şi nu te plictiseşti? – se miră un băieţel. Primesc alte flori şi ne fotografiem la sfîrşit de mai multe ori, sub eternul portret al lui Atatürk, mereu cu privirea îndreptată către un colţ imaginar din stînga sus. Traducătoarea îmi explică amuzată că, deşi există nenumărate ipostaze ale întemeietorului Turciei moderne, asta este poza oficială preferată, pentru că inspiră speranţă. Mă întreabă dacă avem şi noi un erou asemănător în România. Îi povestesc că nouă nu prea ne place să vedem fotografia aceluiaşi individ pe toţi pereţii şi în toate instituţiile: ultima dată cînd ni s-a întîmplat asta, a fost un dictator. Voluntarele de la festival care mă însoţesc ştiu cîte ceva despre România; sînt studente la jurnalism, una dintre ele a publicat deja articole şi proză scurtă în reviste din Turcia, cealaltă fotografiază. Nu sînt vremuri bune pentru jurnalism şi libertatea de exprimare în Turcia, o ştim cu toţii, dar lucrul ăsta nu le opreşte. Doar cu cîteva zile înainte de a ajunge acolo, doi jurnalişti au fost condamnaţi la închisoare pe motive politice. Cei de la festival nu vor să comenteze foarte mult situaţia; sînt întrebată, în schimb, dacă mi a fost teamă să vin din pricina atacurilor care au avut loc în martie. Cîţiva scriitori şi-au anulat participarea la festival din cauza asta. Mocneşte un soi de tensiune, însă toată lumea vrea să-şi continue viaţa cît mai normal. Piaţa Taksim şi strada Istiklal sînt înţesate de lume, iar viaţa oraşului nu pare să stea în loc: turiştii asaltează magazinele, vînzătorii ambulanţi te îmbie cu scoici, porumb fiert şi covrigi, cafenelele sînt pline. E paradisul fumătorilor. Se cîntă pe stradă. Uneori se încaieră oameni, tot pe stradă, dar se intervine repede. Micul tramvai de pe Istiklal îşi urmează cursul, vapoarele împînzesc Bosforul dintr-o parte în alta, ducînd oamenii din Asia în Europa (mulţi dintre cei care lucrează în partea europeană locuiesc, de fapt, în partea asiatică, unde este mai linişte, mai verde şi mai ieftin), turiştii se desfată cu dürüm kebap, dondurma şi baclava, e un iureş continuu căruia nu-i poţi rezista.

În Turcia, nu e bine să lungești logodna

A treia şcoală e şi cea mai interesantă: Handan Ziya Öniș, dintr-o parte a cartierului Șișli locuită de o comunitate de romi. După trei ceaiuri cu directoarea şcolii, aş vrea să ies din şcoală, să o iau la pas prin cartier, dar nu sînt lăsată să părăsesc incinta. Mi se spune că împrejurimile sînt periculoase. Aşa că mergem să mîncăm prînzul într-o cameră specială şi fascinantă, un fel de Istanbul în miniatură, cu colţuri tematice. Povestea acestei camere e înduioşătoare, iar directoarea mi-o spune cu mîndrie: copiii care vin la şcoală (cei care nu abandonează şcoala pentru a munci…) sînt atît de săraci, încît nu au ieşit niciodată din cartier. Habar n-au cît de mare şi frumos e Istanbulul şi probabil mulţi dintre ei nu vor şti niciodată. Aşa că soluția a fost să le aducă oraşul în şcoală: după ce s-au luptat să obţină fonduri private, au amenajat o cameră specială unde se ţin cursuri despre oraş şi în care copiii pot vedea o machetă enormă, plus cîteva colţuri tematice înfăţişînd clădiri sau locuri emblematice. Macheta e într-adevăr reuşită, e ca şi cum ai privi Istanbulul din avion şi înţelegi, în sfîrşit, cît de întins şi de divers e. Recunosc gara mea preferată: e acolo, cu toate detaliile ei, pe ţărmul asiatic al Bosforului.

Mîncăm spanac cu smîntînă şi, desigur, supă de linte, înainte de ultimul meu eveniment şcolar – cel mai cald dintre toate. Cînd intru în sală, copiii aplaudă, iar un băieţel performează un număr de rap pe scenă; îmi cedează repede microfonul. N-au chef să asculte poveşti din cărți, aşa că schimb placa şi le povestesc despre mine, despre copilărie, despre ce înseamnă să scrii poveşti. Toţi par să aibă o nevoie imensă de atenţie și afecțiune, se îmbulzesc la poză în spatele meu, vor să mă atingă, îmi strîng mîna, spunîndu-mi numele lor. După eveniment, stau la poveşti cu directoarea adjunctă despre… bărbaţi. Are biroul plin cu ghivece de flori, o amintire de la fostul logodnic. E necăsătorită şi-mi povesteşte că nu e bine să lungești prea mult logodna și că florile nu pot înlocui lucrurile care nu merg într-o relaţie. Nu apuc să văd cartierul, mă urc direct în maşina care mă duce la Muzeul de Arheologie, unde ne reunim, toţi scriitorii participanţi la festival. Ceilalţi autori pentru copii spun că li s-au anulat evenimentele din şcolile publice din ziua respectivă. Sînt miraţi şi şuşotesc despre o posibilă manevră politică. Directorul festivalului infirmă zvonurile şi spune că sînt probleme interne care ţin de administraţia fiecărei şcoli. Se pare că sînt singura care a avut întîlniri cu copiii în şcoli în ziua cu pricina; se fac glume că sînt din România şi nu prezint, deci, vreun pericol. Scriitorii europeni sînt mirați că în România nu există programe naționale de lectură în școli (există țări unde autorii pentru copii sînt plătiți pentru asta) sau agenți literari care să ne reprezinte pe piața internațională. Seara dansăm la etajul unui restaurant din Istiklal, împreună cu staff-ul festivalului, iar a doua zi ne risipim fiecare în ţara lui, imaginîn­du ne că am descifrat cîte ceva din misterul acestui oraş imens şi tumultuos, adevăratul personaj principal al romanelor lui Orhan Pamuk.

Adina Rosetti este jurnalistă și scriitoare. Cea mai recentă carte publicată: De ce zboară vrăjitoarele pe cozi de mătură?, Editura Curtea Veche, 2016.

Foto: A. Rosetti

Mai multe