Trauma de peste gard

3 septembrie 2014   Societate

De cîteva luni, am o vecină nouă, care s-a mutat în casa de alături, ce părea părăsită de multă vreme. Genul de casă bătrînească pe care mai bine o dărîmi şi faci alta, decît să o repari. Însă ea, vecina, o femeie în jur de 50 de ani, cu o voce de fetiţă, s-a mutat pur şi simplu, fără s-o primenească, fără să-i dea nici măcar o zugrăveală. Într-o singură după-amiază, curtea ca un maţ, la fel de meschină ca şi a mea, s-a umplut de troace – un aragaz vechi, cutii care şi acum zac nedesfăcute, o motoretă pe jumătate dezmembrată a unui nepot. Şi odată cu ele, au aterizat şi trei cîini care par să facă parte din programul „Salvaţi cîinii Bucureştiului!“. Dar nu, cică i-a crescut de mici şi că tocmai d-aia a vrut casă cu curte, pentru cîini. Astfel, casa s-a transformat într-un soi de coteţ al cîinilor, căci vecina nu prea dă pe aici. În absenţa ei, cîinii păzesc casa şi latră, pe trei voci. Sînt maidanezi complet needucaţi, îţi dai seama chiar şi după lătrat, ca la oamenii cu voci necultivate. De precizat că eu şi noua mea vecină sîntem gard în gard, se vede şi se aude tot. Un motiv în plus ca să ne comportăm atent şi civilizat unii cu alţii.  

Primele discuţii au pornit, desigur, de la cîini, pe un ton conciliant, amical. Aşa am aflat şi frînturi din viaţa ei, deşi nu ţineam morţiş. Că i-a murit soţul de curînd, că taică-su e bolnav, că ea n-a vrut casa asta, dar aşa s-a nimerit. Că ea e un soi de parapsiholog, n-am înţeles prea bine ce şi cum, are un cabinet unde vindecă oamenii de rănile sufleteşti, prin metode clasice şi moderne. Mă uitam la ea cum turuie cu vocea ei de fetiţă şi mi se părea o persoană cu totul inofensivă, cu care te puteai înţelege, la o adică. Cu cîinii, după ce ea se va muta definitiv în casă, se va rezolva! Pînă atunci, să ne facem împreună un „program“. „Adică, cînd dvs. veţi dori să folosiţi curtea, eu vin şi-i bag în casă!“ Şi dacă doresc tot timpul? S-a uitat la mine descumpănită. Cum de îndrăznesc să-mi „folosesc“ curtea aşa, nonstop? Şi nu e vorba doar de curte, lătratul se aude şi în casă, cu geamurile închise şi cu dopuri pentru urechi aduse din Germania. A dat din umeri neputincioasă. „Mereu va fi cîte un zgomot care să ne perturbe viaţa!“ „Da, e adevărat, dar eu lucrez cu capul şi uneori nu pot să-mi aud gîndurile!“ „Vom găsi o soluţie“, zice ea.

Soluţia a constat din încercările ei în parte nereuşite de a-şi „popula“ propria casă. Ca să nu lase cîinii de izbelişte. La început a sosit o bătrînă care avea drept sarcină să urle la cîini periodic să tacă. N-a prea avut succes. A plecat bătrîna şi a sosit un domn pe care mi l-a prezentat drept „prietenul ei“. „Cît va sta el aici, căţeii vor fi liniştiţi, vă asigur!“ Da, se pare că lui îi cam ştiau de frică. Lătrau mai puţin şi mai în silă. Domnul era un personaj – intelectualul în maiou care îşi face de lucru prin curte, îşi întinde şosetele lungi şi negre pe sîrmă, la soare, fluierînd un cîntecel vesel. Era o prezenţă pozitivă. Dar a plecat şi el. Avea drept sarcină, pe lîngă grija cîinilor, să repare şi casa (v-am spus că se aude tot dintr-o curte în alta). Într-o lună n-a reparat nimic, căci intelectualii în maiou sînt buni la teorie, nu şi la practică.

Plec în vacanţă, încep să mă reobişnuiesc cu zgmotele fireşti ale lumii – foşnet de frunze, ciripit de păsări, valurile mării etc. Aproape că uit ce e ăla un lătrat (x3) care îţi sparge timpanele. Însă mă întorc acasă şi-mi reamintesc de ora 6 dimineaţa, cînd trece pe stradă ţiganul cu „iaaree vechi cumpăăăr!“ „Concertul“ durează vreo jumătate de oră, timp în care, trezită din somn şi nervoasă, îi scriu un lung SMS vecinei, în care îi explic că există o lege în vigoare legată de decibelii admişi, că se pot face sesizări şi da amenzi, însă că nu-mi doresc să ajung la astfel de „metode“. Îmi răspunde senină că ea este în casă şi că n-au lătrat cîinii ei, erau alţii, că sufăr de anxietate, şi că ea mă poate ajuta să depăşesc o traumă mai veche, care a fost declanşată de nişte căţei. Oare nu vreau să-mi facă o programare la cabinet? „Doamnă, n-am nici o traumă, vă asigur. Dar e inadmisibil să ţineţi trei cîini într-o curte de 10 mp din centrul Bucureştiului şi să vă terorizaţi vecinii!“ Îmi dau seama că ne desparte un perete şi noi ne SMS-uim, e absurd. „Din păcate, nu mai sînt decît doi… unul a murit în condiţii suspecte, dar nu mai comentez!“ Habar n-am ce s-a întîmplat, însă nu-mi pot înăbuşi un mic fior de bucurie. De unul am scăpat.  

Povestea nu are nici o morală. Poate doar că, indiferent de unde ar locui, la bloc sau la casă, oamenii nu se pot înţelege între ei, nu există ideea de compromis. Totuşi, mă întreb cine or fi pacienţii vecinei mele? Oameni cu tot soiul de nevroze urbane, care, în disperare de cauză, se agaţă de primul venit, care, la rîndul său, nu e în stare să-şi rezolve propriile probleme? E un lanţ al slăbiciunilor aici. Şi cîinii, săracii, n-au nici o vină!       

Mai multe