Tot de toamnă

Tot în compunerile de toamnă își aveau mereu locul și păsările călătoare. Ni se tot spunea cum plecau ele în stoluri spre țările calde. Fuseserăm destul de terorizați cu „Puiul” încît să simțim dramatismul poveștii. 

După care mai citisem și „Prințul fericit” al lui Oscar Wilde, care nu prea avusese, nici el, darul să ne înveselească. Noroc cu „Minunata călătorie a lui Nils Holgersson prin Suedia” a Selmei Lagerlöf, care ne mai schimbase registrul. Abia tîrziu, după ani buni, cînd am realizat că lumea se desfășura și-n altă parte decît în manuale și-n mintea mea, și anume în ceea ce numim realitate, am început să văd păsările migratoare pe viu. Cam la fiecare sfîrșit de septembrie și-nceput de octombrie le vedeam, în stoluri, chiar în formă de „V”, fix așa cum scria în cărțile copilăriei. Și, mai ales, le auzeam, în sfîrșit, excesiv de gureșe în călătoria lor. 

Mă pot lăuda chiar cu o întîmplare cu o barză. Ne aflam la Sinaia, la Cumpătu, în curtea casei de acolo. Eram, printre alții, cu mama, într-unul din puținele momente de adăstare, de răgaz. Unul din momentele în seama cărora cu greu ne lăsăm: cele în care, în logica noastră de orășeni ocupați și hiperactivi, nu se întîmplă, practic, nimic. În care realitatea pare încremenită, mai curînd ca un tapet. Mișcările ei sînt și ele doar niște tresăriri, oarecum pe loc, ca-n GIF-urile pe care ni le mai trimitem uneori pe Messenger. 

Și tocmai atunci, în acel moment încremenit și aparent nesemnificativ, o barză a poposit pe bradul din fața noastră. Care avea un vîrf golaș, parcă special pentru așa ceva. Era o barză obișnuită, mare, aș zice. S-a așezat acolo probabil ca să se odihnească. Nu părea să se teamă de noi. Era singură, nici urmă de „suratele” ei. Dar nu părea rănită. Probabil că rătăcise drumul: era sezonul migrației, dar picior de barză nu mai trecuse vreodată pe acolo. 

Noi ne-am continuat conversația măruntă. Barza a rămas la locul ei, tăcută. Am inclus-o o vreme în conversație, apoi, așa cum fac oamenii, am uitat-o. După o vreme și-a luat zborul, firesc, spre pădurea din apropiere. Nu după mult timp, la vreun an, nici mama n-a mai fost printre noi. În mod logic, nu are nici o legătură cu barza cea singuratică și pierdută. Dar eu, în modul meu absurd și suprarealist, o asociez cu ea.

Tot toamna, vrînd-nevrînd, în ciuda optimismului manualelor și compunerilor, eram și sîntem nevoiți să scoatem umbrelele din dulapuri. Umbrelele au intrat și intră, încă, în categoria obiectelor ușor de pierdut. Cele care, conform lui Mary Poppins din Mary Poppins și casa de alături, ajung pe Lună și sînt, evident, preluate de Omul-de-pe-Lună, care le depozitează acolo. Și asemenea ciorapilor desperecheați despre care vorbesc Rachel (Meryl Streep) și Mark (Jack Nicholson) în Heartburn (Mike Nichols, 1986). Și mănușilor care rămîn fără pereche în fiecare an.

Toată adolescența și tinerețea mi-am uitat umbrelele pe undeva. Pe unele mi le-am recuperat, pe altele niciodată. În vreo vizită sau la vreo petrecere au zăcut într-un colț uitat de lume. Asta după ce m-am războit asiduu cu ele, cînd vîntul ne dobora pe amîndouă și nu ținea cont de fragilitatea nici uneia dintre noi.

Fragilitate pe care, tot sub o umbrelă, i-am simțit-o și tatălui meu pe cînd aveam vreo 13 ani. Ne-a prins o ploaie împreună, undeva pe Șoseaua Giurgiului, nu departe de Piața Progresul, unde încă locuiam pe atunci. Am deschis umbrela, țin minte foarte bine. Și, deodată, am realizat că tatăl meu nu mi-o poate ține, ca pînă atunci: crescusem mai înaltă decît el. Venise, brusc și neașteptat, rîndul meu să țin umbrela. Preluasem, așa, din mers și pe nepusă masă, o ștafetă despre care nici nu știam că există.

Dar nu fusese numai asta: îi simțisem, atunci, și o altfel de fragilitate. Mi-am dat seama, în ploaie, de trecerea timpului peste noi. Am realizat, ca-ntr-o străfulgerare, ce ni se ntîmplă și ce urmează să ni se întîmple. Cum creștem și ne ofilim, precum florile. Cum locurile și rolurile noastre se schimbă. Și cum nu sîntem deloc veșnici.

Noroc că a fost doar o secundă. Apoi, amîndoi sub umbrelă, chiar dacă o țineam eu, ne-am continuat drumurile, ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Ne-am dus la cofetăria din zonă, să ne cumpărăm mizerabilele, dar voluptuoasele prăjituri în culori ireale: verzi și mov.