Toate lucrurile care s-au schimbat

Am crezut că, atîta vreme cît nu-ți schimbi obiceiurile, alegerile și stilul de viață, timpul poate fi cumva păcălit, obligat să facă o buclă și să nu avanseze niciodată. Nu ai copii, nu te trezești devreme să-i pregătești pentru școală. Nu conduci, nu te enervezi în trafic, nu știi ce străzi sînt blocate și pe ce scurtături să o iei. N-ai semnat în viața ta un contract important, nici nu înțelegi prea bine termenii unuia, doar pe cele de serviciu le-ai citit de mai multe ori, minunîndu-te că ce faci chiar e o meserie pentru care iei bani (deși, pentru tine, ar merge și gratis). Se zice că cei din jur te tratează în raporturile profesionale sau personale așa cum le-o permiți. Așa cum crezi că meriți, așa cum te privești tu însuți. Și, atunci, dacă tu nu te percepi ca fiind cu adevărat adult și lași mereu pentru „mai tîrziu” situațiile de viață care simți că te depășesc, dacă te îmbraci la fel, te tunzi la fel, bei cafea după exact aceeași rețetă, poate că există o șansă să nu se schimbe nimic. Să nu îmbătrînești niciodată. 

Apoi încep să apară nepotriviri între felul în care arăți și cel în care te porți, între situațiile în care te pune existența de zi cu zi și ce ai prefera tu să faci. Stilul în care te îmbraci devine, treptat, „retro” sau „vintage”, iar o seară petrecută în oraș pînă la ore mici îți „aranjează” următoarele două zile cu migrene. La evenimentele la care ajungi ca ziarist, cei cu peste un deceniu mai tineri rămîn treji seara în urma ta, iar dimineața la 8 sînt în picioare, fac interviuri pe bandă și nu obosesc. Și atunci te întrebi dacă ai fost vreodată așa, poate acum 15 sau 20 de ani, cînd nu aveai Internet acasă, iar subiectele se stabileau la telefonul fix și te ridicai întotdeauna, fără excepție, cînd suna alarma sau chiar înaintea ei, de parcă fiecare zi ar fi fost un pas mai aproape de un vis. Sau dacă și atunci erau persoane mai în vîrstă cărora să li se pară că vorbești prea mult, prea tare, te îmbraci prea extravagant în plină zi, lucrezi cam superficial, nu ești destul de atentă, îți scapă lucruri pentru că mereu te grăbești. Mi-am dat seama că acum am ajuns eu la vîrsta lor și atunci îmi repet în gînd, la nesfîrșit, de cîte ori nu înțeleg la cei mai tineri felul în care se poartă, în care arată, în care tratează serviciul sau relațiile din viețile lor că, la aceeași vîrstă, eram la fel. În spate cred că este, de fapt, speranța că, atîta vreme cît pretind că am înțelegere, nu mă transform într-una dintre doamnele pisăloage, între două vîrste, care încercau să mă țină pe loc la început de carieră.

Acum douăzeci de ani nu bănuiam că viața va fi tot mai plină de necunoscute și că, în încercarea noastră de a controla ce reușim, s-ar putea să devenim sclavii propriilor obiceiuri sau manii; că iertarea are mai puțină legătură cu suprimarea amintirilor și mai multă cu nevoia de a merge înainte – de fapt, nici nu înseamnă că simți altfel, doar îți concentrezi atenția pe altceva; că ceea ce vei duce cu tine sînt toate felurile în care ai fost dezamăgit; că, așa cum se spune în mijlocul unei discuții lungi din iernile interminabile ale regizorului Nuri Bilge Ceylan, durează enorm de mult să ajungi să cunoști pe cineva. Dar, dacă chiar lași lucrurile în ritmul lor, uneori se poate dovedi o pierdere de vreme. 

În cele din urmă, în mijlocul momentelor în care organismul tău, vechi de decenii, nu mai ține pasul cu mintea care e în continuare curioasă, în care orele de somn nu ajung chiar dacă nu duci copiii la școală (ai de recuperat toate zilele în care te-ai trezit înaintea alarmei ca să te apropii de un vis) și ți se pare că nu te mai regăsești în nimic din ce e la televizor, în căști, în magazine, apar, izolate, ca niște insule, părțile bune – conștientizarea faptului că „trebuie” a fost înlocuit de „aleg să” și că există zile în care nu faci decît ce-ți dorești; starea incredibilă pe care ți-o dau oamenii din viața ta, cu care te simți înțeles, fără măști (le-ai purtat așa de mult, că abia le-ai mai desprins de pe chip); poți să asculți altfel „Just Like a Woman“, piesa lui Bob Dylan, poate cîntată de Cat Power, să citești pagini scrise acum cîțiva ani și să zîmbești spunîndu-ți că doar pînă acolo ajunsesei la momentul respectiv, să te bucuri de o cafea afară, la o terasă, într-un oraș pe care-l iubești din nou; poți cunoaște pe altcineva, iar descoperirea în sine să te facă să te simți mai ușor. 

„E nevoie de atît de puțin după ce anii își fac treaba”, scria Florin Partene într-o carte despre Sîngeorz, iar propoziția asta, citită cu intonația potrivită, te face să realizezi că ai venit de departe. Și că n-a fost degeaba.