Toată România e un fel de Fieni

4 octombrie 2017   Societate

Pe 21 iulie 2017, am primit un mesaj de la Costică: „Sîmbătă facem un berbec pe deal, vii şi tu la Fieni?“ Costică e un prieten din copilărie, genul de care te simţi legat pentru toată viaţa, chiar dacă te vezi cu el o dată la cîteva luni. Fieni e oraşul în care am copilărit, un orăşel a cărui importanţă la scară naţională poate fi asemuită fie 1) cu a judeţului din care face parte, Dîmboviţa, la scară europeană; fie 2) cu a ţării din care face parte, România, la scară planetară.

Costică nu e singura persoană de care mă simt legat. Mai sînt şi alţii care au locuit mereu în Fieni. Aşa cum se întîmplă cu părinţii mei, cadre didactice în localitate aproape toată cariera lor.

Cu Costică şi cu ceilalţi am crescut împreună, mergeam la furat porumb şi mere din grădinile oamenilor, puneam pastă de dinţi pe clanţele uşilor, aruncam pietricele în geamurile fetelor, jucam fotbal, ne băteam, ne înjuram, vara ieşeam la scăldat, iarna mergeam cu pluguşorul, jucam cărţi şi remi pe băncile din faţa blocurilor, în week-end-uri eram nelipsiţi de la filmul care se difuza la căminul cultural.

Sînt multe lucruri pe care le făceam împreună. Eram oarecum nedespărţiţi. Eram gaşca de la blocurile roşii din Fieni, dar acele vremuri sînt apuse. Eram săraci, nu-i vorbă, dar toţi eram astfel. Fiind foarte tineri, nici nu ne păsa de multe, mai ales că părinţii aveau unde lucra. În jur de ora două după-amiaza, zece noaptea sau şase dimineaţa, pe străzile orăşelului era o forfotă inimaginabilă. Se schimbau turele la fabrica de ciment şi la cea de becuri din localitate. Ambele absorbeau mii de locuri de muncă.

În 1992, cînd am plecat la liceul militar, viaţa încă era la fel. Apoi, în fiecare trimestru, semne ale unei metamorfoze sociale, urbanistice şi de mentalitate au început să apară ici şi colo, lovind alandala în ritmul relativ trepidant al vieţii cotidiene. În jurul realităţii bătătorite de decenii, în oraş au prins cheag o serie de factori cu care oamenii nu mai fuseseră confruntaţi pînă atunci. Şi nici pregătiţi să-i preîntîmpine. Erau greu de sesizat la început, gradualitatea trecerii de la bine la puţin mai rău şi apoi la puţin şi mai rău şi tot aşa îi făcea imposibil de depistat, dar, cînd am ajuns la facultate, schimbarea devenise evidentă pentru cei care aveau ochi să vadă. Tot mai puţine locuri de muncă, euforia patronilor de consignaţii se stinsese, la fel şi pasiunea pentru jocurile piramidale de tip Caritas, echipa de fotbal Cimentul Fieni, care, la un moment dat, jucase barajul pentru a intra în prima divizie cu Sportul Studenţesc (meci pe care îl pierduse), retrogradase în judeţeană, fabrica de becuri falimentase, transformîndu-se într-un mastodont pustiu din beton, cărămidă şi moloz, fabrica de ciment fusese cumpărată şi în ea mai lucrau doar cîteva sute de persoane… pe scurt, oamenii înţelegeau că nimic nu avea să mai fie cum a fost şi, unul cîte unul, părăseau oraşul. Plecau nu în alt oraş, deşi făceau şi asta, dar mai ales în altă ţară. Nu era uşor, România nu era membră a Uniunii Europene, aşa că fugeau pe ascuns, se apela la cunoştinţe şi neamuri, se dădeau bani… important era să plece cît mai repede de acolo, din Fieni, fiindcă nu mai aveau pentru ce să rămînă.

Cunosc cazuri în care părinţii plecaseră în Israel, Grecia, Italia, Spania sau Germania, lăsînd copiii în seama bunicilor ori plătind o familie să aibă grijă de ei, să le gătească, să le spele rufele şi, dacă se pricepeau, să-i ajute cu temele.

Cînd veneau în ţară – cel mult o dată pe an – şi se întîlneau cu mama sau tata pentru a se interesa cum se descurcă copilul la şcoală, aflam ce umilinţe trebuiau să îndure pentru a cîştiga nişte bani, pe care aici, însă, nu i-ar fi cîştigat niciodată. Majoritatea femeilor lucrau ca menajere şi chelneriţe, iar bărbaţii, la ferme, spălătorii auto sau în construcţii. Dormeau cîte trei-patru într-o cameră şi „munca la patron“ nu era deloc „parfum“. Am auzit multe poveşti, cu toţii le-am auzit şi nu are rost să le repet.

Cu toate astea, nu voiau să se întoarcă. „Şi ce să fac, doamnă, aici? Că mor cu zile. Stau cu copiii, aşa e, dar ce să le pun pe masă, că-mi vine să intru-n pămînt.“ Îi aduceau mamei o pungă cu cafea sau o cutie cu bomboane, ori, pentru dom’ profesor, rar, o sticlă cu vin. O parte din ei erau chiar foşti elevi care acum aveau, la rîndu-le, copii pe care îi învăţau tot părinţii mei.

– Băiatu’ e bun, se descurcă? era întrebarea aflată permanent pe buzele lor.

Nu, nu erau toţi buni, multora nu le ardea de şcoală, nu era nimeni să-i ţină serios în frîu şi să se ocupe îndeaproape de educaţia lor. O parte din ei se transformaseră în derbedei. Însă nu era nimic de făcut.

Mama şi tata le spuneau ce poţi spune în asemenea situaţii: copilului îi merge mintea, e talentat, e descurcăreţ, dar să fie mai atent, să nu mai lipsească de la ore, să îşi facă temele, să aia şi aia…

Era adevărat, dar travaliul educaţional e o provocare şi cînd părinţii stau alături de copii. Nimeni nu se aştepta la minuni. Cînd începea şcoala, totul arăta la fel.

După nişte ani, dacă nu se stabileau în afară, se întorceau tot la Fieni, unde, pentru a consfinţi un mecanism de compensaţie tipic românesc, îşi construiau case cu etaj şi multe camere mici, din care foloseau doar o mică parte. Cei tineri şi holtei se afişau cu maşini „bengoase“ cumpărate la second hand sau închiriate, ascultau manele în boxele date la maximum şi, cît stăteau în localitate, „se spărgeau în figuri“. Dacă, în timpul sejurului, cunoşteau vreo fată, făceau ce făceau şi o luau după ei în ţara unde lucrau şi, de regulă, se căsătoreau.

Asta s-a întîmplat, în mare, în Fieni. Unele chipuri, familiare cîndva, nu le am mai întîlnit după aceea, pe altele le-am regăsit de fiecare dată cînd veneam acasă.

Cînd merg la Fieni, mă întîlnesc cu Costică şi cu ceilalţi. Sînt parte din vechea gaşcă. Neschimbaţi, aş spune. Viaţa i-a schimbat, dar, pentru mine, au rămas neschimbaţi. Şi, îmi place să cred, şi eu pentru ei am rămas la fel. Cînd şi cînd, ieşim la o bere, alteori la un grătar în faţa blocului sau chiar la un meci de fotbal. Dar se întîmplă tot mai rar.

E totul la fel, dar nimic nu mai e ca odinioară. Fieniul are acum o înfăţişare părăginită, ca acele oraşe din Vestul Sălbatic rămase ale nimănui după ce febra epocii aurului a dispărut. Pe de altă parte, mi se pare că a căpătat un caracter simbolic, deoarece prin caracterul limitat al dorinţelor şi nevoilor locuitorilor săi, prin însăşi esenţa existenţei sale monotone, sărmane, el e imaginea in nuce a României: aceiaşi oameni, aceleaşi probleme, aceleaşi pasiuni, dar într-o formă miniaturală şi deformată. Ba, dacă reuşeşti să înlături pericolul dat de reducţionism sau generalizare, eu cred că doar în asemenea locuri poţi palpa nervura noului mileniu românesc şi poți afla amplitudinea profunzimii românului.

Din nefericire, dacă oraşele mai mari au păstrat măcar un lustru elegant şi monden, Fieniul nu are nimic. Doar o tristeţe copleşitoare şi o sărăcie vizibilă aproape în fiecare cotlon. Viaţa acolo seamănă cu ceea ce Thomas Mann, în Muntele vrăjit, descria ca fiind viaţa la sanatoriul din Berghof: „viaţa în afara timpului, viaţa nepăsătoare şi fără speranţe, viaţa ca destrăbălare a unei stagnări active, viaţa moartă“.

Cei tineri, care au ales să rămînă în oraş, devin prizonierii acestei vieţi în felul în care Hans Castorp, personajul lui Mann, ajunsese să se acomodeze cu rutina de la Berghof. Nu poţi face multe, eşti fericit dacă ai un loc de muncă şi reuşeşti să asiguri copiilor cele necesare, cît de cît. Trăind adînc în ea, uitînd cum ar trebui să fie, realitatea fieneză scandalizează tot mai puţin. Înjurăturile şi comentariile la adresa politicienilor, oricît de pătimaş rostite, ajung şi ele un act reflex, menţinut în virtutea dreptului cîştigat de a te revolta împotriva propriei condiţii. Dar, să fim înţeleşi, nimeni nu se revoltă cu adevărat, căci şi în Fieni, ca pretutindeni, în străfundul oamenilor sălăşluieşte acelaşi demon lăuntric ce i-a împins dintotdeauna să stea cuminţi şi să accepte ce le este impus.

După o anumită vîrstă, un asemenea mediu îţi acoperă spiritul cu o mîzgă care-ţi năclăieşte forţele şi te constrînge să evadezi într-o lume factice, a telenovelelor şi mondenităţilor de la TV, iar atonia intelectului, dorită şi încurajată de ­mulţi pentru a putea manipula eficient şi a guverna lin, merge mînă-n mînă cu un soi de prăbuşire liniară a voinţei civice, la capătul căreia sinele, tot mai abrutizat, se prelinge într-o somnolenţă apăsătoare, scurtcircuitînd reflecţiile sănătoase, fără de care e imposibil de stăvilit orice val de populism deşănţat şi de promisiuni fără miez.

Altminteri, viaţa e activă în felul ei, „toate ocupaţiile sînt practicate, iar cînd şi cînd una degenerează într-o modă furibundă“. Pe „muntele vrăjit“, hobby-urile jalonau între pasiunea pentru fotografii şi colecţionarea mărcilor poştale, pe dealurile dezvrăjite ale Fieniului e flecăreala, la o bere, despre orice şi, îndeosebi, despre politică. Unii, mai amuzanţi, ar spune că hobby-ul de bază ar trebui să fie munca, numai că ăstora şi altor teoreticieni atotştiutori, care dedică veritabile expozeuri „truismului“ că asemenea orăşele sînt pline de asistaţi sociali cărora nu le place să muncească, le spun să-şi facă bagajul şi să se mute în paradisul din Fieni, unde pot demonstra acestor sugative leneşe ale vistieriei statului, prin forţa exemplului personal, cum ar trebui să şi cîştige traiul pe meleagurile ’celea. Să nu stea pe gînduri: chiria e ieftină, brînza şi roşiile sînt proaspete, fără chimicale, direct de la ţărani – şi, de asemenea, mai ieftine ca în supermarket –, circulă maxi-taxi, e şi tren, curge şi gîrla p-acolo, deci poţi prinde cu vîrşa mrene, molani şi caraşi, eşti aproape de Sinaia, s-a deschis şi un magazin Profi, la Zilele Fieniului îţi cîntă Trăistariu şi Vali Vijelie, au început, în fine, să se asfalteze şi străzile lăturalnice, ce-ţi trebuie mai mult?

Hai, mută-ţi spiritul întreprinzător şi omniscient în Fieni, pune la dospit abilitatea-ţi de a extrapola certitudini apodictice din experienţa de viaţă (a ta, de astă dată, nu a altora), ia nişte ani o pauză binemeritată de la trăncăneală şi noi îţi vom reciti interesantele impresii despre beneficiile înnobilatoare ale muncii după ce vei deveni, în vorbă şi în port, fienean autentic!

Destinul României nu se creează numai în metropole, unde trăieşte avangarda intelectuală şi elita culturală, unde domneşte cosmopolitismul corporatist, acolo se dau tonul şi direcţia către care naţiunea trebuie să înainteze. Pentru ca asta să se întîmple, însă, trebuie să existe o punte reală de legătură cu comunităţile modeste cum e Fieniul, comunităţi dispreţuite, ignorate, resemnate şi ascultătoare, ai căror bărbaţi nu emană metrosexualitate în viaţa de zi cu zi, ale căror femei nu au blog-uri unde să orăcăie zurliu despre lăv şi mîncare bio, ai căror părinţi nu dau doi bani pe scliviseala à la mode din Capitală şi ai căror copii au alte pasiuni decît filmele 3D la mall sau mersul la Summerwell şi Untold.

Tot vorbim de libertatea cîştigată la Revoluţie, dar uităm uşor că ea se poate manifesta numai acolo unde există premise pentru îmbunătăţirea stării şi condiţiilor economice. O economie puternică stă la temelia promovării libertăţii individuale.

Absenţa unui climat propice obţinerii prin muncă a acelei relaxări materiale care să încurajeze individul să-şi diversifice portofoliul gîndurilor de zi cu zi şi să-şi treacă în cont chiar cîteva principii sustenabile pentru bunul mers al societăţii va găsi un ecou slab în mintea celor cărora, să o spunem franc, le ghiorăie maţele, se îmbracă sărăcăcios – mulţi din magazine de second hand –, au un orizont al aşteptărilor limitat şi a căror principală preocupare e ziua de mîine.

În mintea fieneanului nu strălucesc ideile universale şi principiile filozofice, în comportamentul lui cu greu se reflectă imaginea artistică a marilor caractere ce au izbîndit în pofida vitregiilor sorţii. Şi nici nu ar avea cum, deşi se întîmplă şi din astea. La el, stratul cultural abia dacă se impregnează cu cel al operelor de mare respiraţie intelectuală Suge-o, Ramona şi Amanţii lu’ tanti Ozon, iar bravada spiritului, purtările alese şi erudiţia sînt cedate fără fason verişorilor din oraşele cu pretenţii care, inspiraţi şi originali, le-au adoptat sub mîndra înfăţişare hipsterească, nimic altceva decît sclifoseala unor gargaragii cărora le place să dea bine-n poză.

Iar acum, cu voia dumneavoastră, mă voi îndrepta tiptil către final, un final trendy ca Fieniul.

Descriindu-şi, după o oră de ploaie prin care se avîntase cu voie bună, exaltarea ce-l cuprindea în apropierea bălţii de la Montjouvain, în faţa unui bordei acoperit cu ţiglă, Proust descoperea că nu toată lumea îi împărtăşea entuziasmul. „Am învăţat că aceleaşi emoţii nu se produc simultan, într-o ordine prestabilită, la toţi oamenii“, spune el.

Prin urmare, vizitînd Fieniul sau alte localităţi asemănătoare, şansele ca aceia care trec pe-acolo să vadă aceleaşi lucruri care pe mine mă impresionează, să fie afectaţi de aceleaşi stări, sînt mici. Nu toţi simţim la fel. De aceea, nici străinii nu văd România în acelaşi fel în care o percepem noi. Din noianul de impresii contradictorii, însă, două ar trebui să fie evidente pentru orice persoană lipsită de idei preconcepute, respectiv că 1) rezidenţii oricărui asemenea orăşel ajuns pe butuci sînt captivi într-o dramă a cărei intrigă este cunoscută de toată lumea şi al cărei deznodămînt ei singuri nu-l vor putea schimba niciodată şi 2) că deşi, la scară naţională, aduc cu figuranţii dintr o piesă de teatru, îndeplinesc roluri şterse, nu au aproape nimic de spus şi, oricum, nimeni nu-i preocupat să afle ce au de spus, iar moraliştii şi alte capete pătrate şi condescendente se distrează pe seama lor, judecîndu-i în fel şi chip, dacă nu se vor întreprinde politici care să le redea demnitatea, vor trage după ei întreaga societate, exact în felul în care, printr-o mică spărtură, apa pătrunde în coca unei nave şi o duce încet, dar sigur, la fund.

Fiindcă viitorul se hotărăşte (şi) la Fieni. Pentru ca România să progreseze, pentru ca România să aibă o clasă politică responsabilă, (şi) de aici trebuie început. Cînd un asemenea orăşel îşi va recăpăta suflul economic, cînd Costică şi alţi prieteni vor găsi aici job-uri plătite relativ decent, cînd cei plecaţi vor decide că e mai bine să se întoarcă în comunitatea pe care au părăsit o cînd aveau 20 de ani, cînd vechile legături se vor reînnoda, iar lipsa de perspec­tivă va fi înlocuită cu o speranţă autentică în viitor, însăşi România va fi cea pe care o visăm.

Dacă nu, România toată se va scufunda sub apăsarea ignoranţei şi indolenţei lor, care sînt reversul ignoranţei şi indolenţei noastre, doar că ale noastre, cu cîrmîz de metropolă fiind boite, par mai puţin evidente.

Oricum, boiţi ori ba, o mai spun o dată, toată România e un fel de Fieni, iar locuitorii ei, nişte fieneni şi fietanți care, dacă nu se trezesc cît mai curînd, vor lîncezi o veşnicie în dulcea toropeală a nimicului disecat savant pe Facebook.

Foto: wikimedia commons

Mai multe