Toată lumea din familiile noastre

4 aprilie 2012   Societate

Filmul lui Radu Jude, Toată lumea din familia noastră, prezentat la ultima ediţie a Festivalui Internaţional de Film Bucureşti, care s-a încheiat recent, a fost, pentru mine, cel puţin, o revelaţie. Şi din punct de vedere estetic, dar şi (anti)nostalgic şi autoreferenţial, să zicem.

De ce? Pentru că în familia din film se regăsesc trăsături ale propriilor noastre (ale unora dintre noi) familii. Exagerînd, familia lui Marius (Şerban Pavlu) poate fi considerată un fel de prototip extrem al familiei româneşti tipice. În sensul că există, repet, cel puţin din punctul meu de vedere, o înclinaţie către exprimarea excesivă a emoţiilor, eufemistic vorbind, în multe familii neaoşe. O aplecare către dramatism şi violenţă cel puţin verbală: să spunem tot ce avem de spus, indiferent în ce situaţie sîntem, şi să nu lăsăm de la noi, ca nu cumva să părem mai proşti decît alţii.

Şi în familia mea, extinsă, se vorbea tare (excepţie făcînd, paradoxal, tocmai tatăl meu), se ţipa, pe alocuri, sau se spuneau, uneori, cuvinte dizgraţioase. După care, cumva, toate treceau, lumea se împăca (e drept că violenţa rămînea la nivel verbal) şi viaţa mergea înainte, cu aceeaşi rutină: membrii familiei nu dezertau de la obligaţiile de zi cu zi doar pentru că se bălăcăriseră, discret, cu o seară înainte.

Tocmai de aceea şi pentru mine, una, a spune în faţă lucruri neplăcute şi a ridica tonul nu a însemnat, mult timp, mare lucru: mi se părea ceva firesc şi care nu contează… Exista un tip de discurs, cumva între lamentare şi violenţă, pe care l-am surprins şi la Marius, din film: cel care îl susţine se situează undeva între victimă şi agresor. Victimă – pentru că într-un stil tot arhicunoscut, eroul filmului are mereu tendinţa să dea vina pe ceilalţi pentru nenorocirile lui. Nenorociri în care, cumva, se complace, şi care-i dau o stare de furie permanentă, asemănătoare cu a personajului interpretat de Michael Douglas în Falling Down.

Spre deosebire de William D-Fens Foster (aşa se numea personajul), Marius nu e un ucigaş: pînă la urmă, slavă Domnului, nu omoară pe nimeni. Doar terorizează, loveşte, leagă, înjură. Violenţa lui pare a fi una cu limite: mai curînd de mahala, un tip de agresivitate post-caragialescă, care are drept scop principal mai curînd să atragă atenţia, să fie băgat în seamă, decît să facă rău în sine.

Eroul filmului lui Radu Jude nu-şi vrea decît weekendul – inocent şi promis demult, cu fiica sa, Sofia (Sofia Nicolaescu) – la mare. E adevărat că weekendul respectiv semnifică mai mult de atît, în contextul în care, după divorţ, custodia fiicei i-a fost acordată soţiei lui, Otilia, şi nu lui Marius.

În aceste condiţii, weekendul la mare capătă valoare simbolică, de principiu. Nu mai contează „amănuntele“, cum ar fi că Marius nu are maşină şi trebuie s-o împrumute de la tatăl său (Alexandru Arşinel), cu care nu are o relaţie prea bună; sau că fiica sa tocmai a sosit de la o altă mare, din Grecia, şi a fost bolnavă. Pentru tatăl frustrat, „exercitarea drepturilor parentale“ e esenţială.

Pentru mama fetei (Mihaela Sîrbu) şi prietenul acesteia (Gabriel Spahiu), plecarea fetiţei e tot o problemă de principiu. Cu care nu sînt de acord. Ei vor să arate că dreptatea e de partea lor, hotărîrea judecătorească a fost justă, şi tatăl nu contează.

Pînă la urmă, e o luptă a fiecăruia dintre protagonişti să arate că el/ea şi perspectiva lui/ei contează. Fetiţa şi custodia ei devin secundare în desfăşurările aproape suprarealiste şi absurde de violenţă ce urmează: totul devine o înfruntare de bandă desenată, aproape, în care personajele se luptă pînă la sînge să aibă dreptate.

În final, Marius nu moare, precum eroul din Falling Down. Doar fuge, plin de sînge.

Un final potrivit, mi se pare, pentru un film în care oamenii se împroaşcă, fără limite, fără demnitate. În care jocul actoricesc (Şerban Pavlu în special, dar şi Mihaela Sîrbu, Gabriel Spahiu, precum şi Tamara Buciuceanu, în rolul soacrei) a prins exact nuanţa despre care vorbeam: una într-un fel neo-caragialescă, de prea plin care dă mereu pe dinafară, fie pe linia excesiv-sentimentală, fie pe cea agresivă.

Mai multe